Adrian de la Iuga

Adrian de la Iuga (în lume Andrei Ivanovici Semenovski, 4 iulie 1800 - 7 august 1853) a fost ieromonah al Bisericii Ruse, locuitor al pustiei Iuga Dorofeeva, cunoscut ca pribeag și ca autor al unui îndreptar al pribegiei duhovnicești. Izvoarele de care dispunem nu arată nicio canonizare a lui; apare în arhiva noastră ca bătrân cuvios, dar nu avem un act de proslăvire pe care să-⁠l citim aici.

Viața

S-⁠a născut la 4 iulie 1800 în satul Semenovskoe din ținutul Pošehonie, gubernia Iaroslavl, în familia unui diacon. A absolvit școala duhovnicească și a intrat la seminarul din Iaroslavl. În 1820, după ce a terminat secția inferioară, a părăsit seminarul și a intrat la mănăstirea Adrianov din Poșehonie, la ascultarea bătrânului Inochentie; în 1821 a fost numărat între frați și hirotonit citeț. La 4 aprilie 1826 a fost tuns monah cu numele Adrian, în cinstea cuviosului Adrian de Poșehonie. La 2 noiembrie același an a fost hirotonit diacon, iar la 9 noiembrie ieromonah. Prin străduința lui s-⁠a deschis la mănăstire o casă de oaspeți pentru pelerini, a fost înnoită fântâna cuviosului Adrian și s-⁠a ridicat deasupra ei o capelă, unde bolnavii au început să primească vindecări prin rugăciunile lui. În 1831 a fost numit vistiernic al mănăstirii.

Adrian era aspru postitor, se hrănea numai cu pesmeți negri și apă, nu mânca niciodată mâncare caldă, nu avea nimic al lui; era rugător sârguincios, citea zilnic toată Psaltirea, avea darul străvederii, se deosebea prin smerenie și liniște. Pentru strânsa lui nevoință a răbdat numeroase atacuri cumplite ale demonilor, uneori vădite și pentru cei din jur. Frații mănăstirii, neînțelegând lupta duhovnicească încordată pe care o ducea nevoitorul, l-⁠au socotit bolnav sufletește, iar Adrian a fost trimis din mănăstire la rude. În acest timp a început lucrarea lui de slujire a aproapelui. După ce a purtat toată greutatea luptei duhovnicești și a dobândit prin aspră nevoință biruința duhului asupra trupului, a îndrumat pe cei ce veneau la el spre viața creștină. Copiilor lui duhovnicești le recomanda postul cumpătat, citirea Minei, a Filocaliei și a scrierilor ascetice ale cuvioșilor Efrem Sirul, Ioan Scărarul și Isaac Sirul, spunând că învățătura Bisericii se luminează pe măsura curățirii sufletului prin nevoință personală.

După întoarcerea lui Adrian la mănăstirea Adrianov din Poșehonie s-⁠a hotărât să fie făcut egumen al mănăstirii. Neavând voia aceasta, monahul a primit făgăduința tăcerii și nevoința nebuniei pentru Hristos și doi ani a rătăcit prin păduri; a umblat mult, strângând mijloace pentru mănăstire și, în același timp, îndrumând în viața creștină oamenii din locurile unde se oprea. Adrian a avut numeroși ucenici, care veneau la el sau erau călăuziți de bătrân prin corespondență. A fost cinstit nu doar de oameni singuri, ci și de orașe întregi, ca Bejețk, unde dintre urmașii lui s-⁠a alcătuit o obște de femei, Buna Vestire, pe care bătrânul a condus-⁠o câțiva ani, iar așezarea ei definitivă a lăsat-⁠o prin testament preotului Petru Tomanițki, care a luat asupră-⁠și nevoința nebuniei și locuia lângă Uglici. După moartea starețului mănăstirii, ieromonahul Irineu, care îi fusese binevoitor, Adrian a fost supus calomniilor și disprețului din partea fraților și în 1851 a trecut la pustia Iuga Dorofeeva. La 25 ianuarie 1851, după rezoluția arhiepiscopului Evghenie al Iaroslavlului și Rostovului, a fost mutat acolo. Înainte de moarte a fost învrednicit de arătarea Maicii Domnului cu sfinții și a Mântuitorului. S-⁠a mutat la Domnul la 7 august 1853 și a fost îngropat la pustia Iuga, în fața altarului bisericii mănăstirii.

Scrierile

După moartea lui Adrian, cinstitorii au făcut un extras din scrisorile lui și l-⁠au tipărit în două volume la Sankt-⁠Petersburg în 1861, cu titlul „Îndreptar către viața duhovnicească al bătrânului Adrian, ieromonah al pustiei Iuga Dorofeeva”; în acea ediție se află și știri despre viața lui.

Spusele bătrânului

Bătrânul Adrian sfătuia să fie duși mai des pruncii la Sfânta Împărtășanie, spunând că prin aceasta ei vor fi mai sănătoși, mai înțelepți și mai fericiți. Spunea că ne socotim smeriți cât nu ne atinge nimeni, dar aceasta nu e smerenie; smerenia adevărată e când ești umilit și ocărât și îți spui: „merit aceasta pentru păcatele mele”. Spunea să nu te porți smerit cu unul și obraznic cu altul, ci să păstrezi smerenia cu oricine, prieten sau dușman, om de seamă sau de rând. Celui ce zice „nu doar eu păcătuiesc”, răspunsul este că în iad e loc destul. Bolnavilor care veneau la el le recomanda ca, pentru sănătate, să bea dimineața, pe nemâncate, înainte de ceai, multă apă rece, chiar și vreo zece pahare. Spunea că Biblia scoate din minte, de la cele lumești la cele duhovnicești, că nu există păcat nesocotit afară de păcatul nepocăit, că pocăința este un legământ cu Dumnezeu de îndreptare a vieții și că întâi vine cinstea lui Dumnezeu, apoi grija de celelalte.