Ambrozie

Ambrozie de la Mănăstirea Esfigmenu, cu numele de mir Alexandru Haralambidis, fiul lui Petru, s-⁠a născut în 1901 în satul Temelikoi din Amasia, în Pont. Din copilărie a dorit viața monahală și în cele din urmă a venit în Sfântul Munte în 1931. A viețuit în obște la Simonopetra și a fost tuns monah în Joia Mare 1933 de egumenul Cezarie Vurliotul (1895-1969), fost la Dionisiu. A fost hirotonit diacon și preot la praznicul mănăstirii Sfintei Maria Magdalena Mironosița. În 1940 a plecat la schitul Sfântul Vasile.

A ieșit apoi în mai multe orașe ale Macedoniei, ca ieromonah cuviincios, evlavios și cuvios. Dar trăirile puternice din priveghere, studiu, rugăciune și lupte din Athos nu l-⁠au ținut în lume și s-⁠a întors în Grădina Maicii Domnului. În schitul Sfânta Ana și la Katunakia a lăsat sudori și lacrimi. Bătrânii athoniți vorbesc cu respect despre nevoințele, simplitatea și bunătatea lui. În ultimul deceniu al vieții a trăit la Mănăstirea Esfigmenu, mereu ascultător, slujitor binevoitor și iubitor de slujbe. Bătrânețea l-⁠a lăsat în patul durerii, dar nu s-⁠a plâns, nu s-⁠a răzvrătit, ci și-⁠a purtat crucea cu bucurie. Întrebat ce face, răspundea: «Cum vrea Dumnezeu.» Avea mereu pe buze «Slavă Ție, Dumnezeule». Până în ultima oră s-⁠a rugat neîncetat.

A adormit în liniște și pace, după ce s-⁠a împărtășit, la 15 mai 1987, puțin înainte de începerea privegherii praznicului Înălțării. Egumenul mănăstirii, Eftimie († 1999), a spus că e cazul rar, poate unic, ca un frate al mănăstirii să adoarmă la praznic. A fost înmormântat după pomenirea ctitorilor, în cimitirul mănăstirii, el care trăise cu neîncetată silire a firii și rugăciune neîncetată. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.