Ana din Petersburg

Fericita Ana a Petersburgului (Ana Ivanovna Lukașova sau Pașkova, numită în acte Lașkina) a fost o fată de neam nobil, nebună pentru Hristos la Sankt Petersburg în prima jumătate a secolului al XIX-⁠lea. A trecut la Domnul la 1 iulie 1853. A fost iubită de poporul simplu și de cler și s-⁠a arătat cu darul înainte-⁠vederii. Mormântul ei, din cimitirul Smolensk, a rămas multă vreme loc de pelerinaj.

Începuturile

Ana Ivanovna venea dintr-⁠o familie cultă; după unele știri era fiica generalului Lukașov, după altele aparținea vechiului neam nobil al Pașkovilor și s-⁠a învățat la Societatea imperială de educare a fetelor nobile (mai târziu Institutul Smolnîi), de unde ar fi ajuns domnișoară de onoare a împărătesei Ecaterina a II-⁠a. Numele ei adevărat nu se știe sigur, dar mărturiile contemporanilor, adunate de protoiereul Evghenie Rahmanin de la biserica cimitirului Smolensk, spun că venea dintr-⁠o familie nobilă și instruită.

După absolvire a intrat în lume, a cunoscut și a iubit un ofițer de gardă, care i-⁠a răspuns la dragoste. Pe când se pregătea de nuntă, ofițerul și-⁠a schimbat pe neașteptate planul și s-⁠a căsătorit cu altă fată. Lovitura a fost atât de grea, încât a rupt orice legătură cu lumea și a plecat din Petersburg, lăsând rude și prieteni; câțiva ani nu s-⁠au mai auzit vești despre ea.

Nebună pentru Hristos

S-⁠a întors la Petersburg ca nebună pentru Hristos, în zdrențe, cu un toiag și un sac mare în spate, în care punea milostenia pe care apoi o împărțea săracilor; când nu mai avea milostenie, punea în sac pietre și le cărau. Purta pe cap o bonetă albă, acoperită cu o basma de bumbac, legată la spate. Nu avea locuință statornică și, ca Fericita Xenia, umbla toată ziua prin oraș, mai ales prin piața Sennaia și Gostinîi Dvor. Uneori intra în pensioane și institute ca să stea de vorbă cu elevele, uimind pe toți cu felul în care vorbea germana și franceza. Dormea adesea în piața Sennaia, la negustorul de blănuri Petuhov sau la preoții bisericii Mântuitorului din Sennaia, între care protoiereul I. I. Ivanov, preotul Vasile Ciulkov, sau în casa diaconului Berezaiski, unde a și murit. Petuhov o cinstea mult, ea era nașa copiilor lui, și el a alcătuit inscripția de pe mormântul „fetei vârstnice Ana”, păstrată până azi.

Darul înainte-⁠vederii

Fiindcă vorbea mult cu cei din jur, curând s-⁠a văzut că are darul înainte-⁠vederii. Spunea cu precizie cine se va căsători în curând. Unei fete i-⁠a legat pe cap o panglică roz, spunând că toată viața va fi „boboc roz”; fata a înțeles cuvântul abia la bătrânețe, după o viață de fecioară. În Lavra Alexandru Nevski a întâlnit pe tânărul arhimandrit Nafanail, de la care a primit binecuvântarea și căruia i-⁠a spus că va fi episcop; el a fost hirotonit episcop, vicar al Petersburgului, în 1849, și, în semn de recunoștință, i-⁠a procurat, neavând ea acte, hârtii pe numele de Ana Lașkina, fiica unui medic răposat, care i-⁠au îngăduit să intre într-⁠un azil bisericesc lângă cimitirul Volkovo, apoi într-⁠unul de lângă Bolșeohtinskoe. Dar nu s-⁠a înțeles cu bătrânele, le făcea mustrări aspre și s-⁠a întors în piața Sennaia. Protoiereului Gavriil Mihailov, care o ocolea și o ironiza, i-⁠a spus că el nu va trăi după moartea ei mai mult de o săptămână, și așa a fost: ea a murit la 1 iulie 1853, el s-⁠a îmbolnăvit de holeră în aceeași zi și a murit la 3 iulie. Unui absolvent de seminar i-⁠a dat un toiag, spunând „ia, o să-⁠ți trebuiască”, și mult mai târziu, când a ajuns preot de regiment, el a înțeles că i se prevestise o viață rătăcitoare. Soților Ivanov, fără copii, le-⁠a spus că Domnul le va da în curând o fetiță; li s-⁠a lăsat o fetiță nou-⁠născută, pe care au înfiat-⁠o și au numit-⁠o după ea. Adesea dădea oamenilor un ban ca semn de belșug, iar un funcționar la Senat, Orlov, ajuns în sărăcie, a primit un loc bun la un minister, după ce soția lui primise un ban și o vorbă de încurajare de la o bătrână zdrențuită, despre care a aflat apoi că era Ana Ivanovna.

Moartea și înmormântarea

Înainte de moarte și-⁠a luat giulgiul, a venit la cimitirul Smolensk și l-⁠a rugat pe preotul Vasile Lavrov să slujească o panihidă pentru roaba lui Dumnezeu Ana, adică pentru ea însăși, în locul unde va întinde giulgiul, și să o îngroape acolo, „în același mormânt cu mama ei”. A dăruit apoi giulgiul bisericii, pentru îngroparea săracilor. A prevăzut că vor cere să fie îngropată în alt loc, dar că părintele Lavrov știe locul și va împlini rugămintea; într-⁠adevăr, maicile dintr-⁠o mănăstire, episcopul Nafanail la Lavră și episcopul Ignatie la Sergheiev Pustînia au vrut s-⁠o îngroape la ei, dar nimeni nu a îndrăznit să încalce voința ei. Locul este însemnat pe planul cimitirului din 1900 și pe cele din 1913-1917.

Vestea morții s-⁠a răspândit îndată în piața Sennaia și în tot orașul, iar sute și mii de oameni au vrut să-⁠și ia rămas bun, așa încât sicriul a fost dus din locuința strâmtă în biserica Mântuitorului, unde la 2, 3 și 4 iulie a fost priveghiul. La 5 iulie, ziua slujbei de înmormântare, mulțimea a fost și mai mare. A slujit protoiereul Andrei Okunev. Sicriul a fost dus de mii de oameni la cimitirul Smolensk; la colțul străzii procesiunea a întâlnit o procesiune care se ducea la Gavan după un moleben pentru izbăvirea de holeră, iar episcopul Smaragd a oprit-⁠o, și-⁠a luat rămas bun de la Ana și a rostit „Veșnică pomenire”. La cimitir au venit aproape tot atâția oameni ca în ziua praznicului icoanei Maicii Domnului de la Smolensk (patruzeci-⁠cincizeci de mii).

Mormântul

În anii 1890 era o simplă movilă acoperită cu iarbă, cu o piatră, o cruce de stejar împodobită cu icoane și o candelă; movila trebuia refăcută în fiecare an, pentru că vizitatorii luau pământul ca leac. La sfârșitul secolului XIX o doamnă a strâns bani pentru o capelă; mormântul a fost înnoit și s-⁠a ridicat o capelă din fier cu ferestre de sticlă, apoi a fost mărită după cinci ani. Înăuntru s-⁠au așezat o mare icoană a Răstignirii, icoane ale Învierii și ale Sfântului Nicolae și o candelă nestinsă, iar bătrâne păzeau capela și vindeau lumânări și icoane. După Revoluția din 1917 cimitirul a fost luat de autorități, iar capela a fost închiriată în 1919 de protoiereul Alexei Zapadalov și de treizeci și nouă de enoriași ai obștii tihoniene. Din 1922 reînnoitorii au pus mâna pe bisericile cimitirului, dar credincioșii vechi au mai putut face acolo panihide până în mijlocul anilor 1930. Capela mai exista în 1935 și poate chiar în 1951, când se spunea că lângă capela Fericitei Xenia a fost împodobită și alta, a „Fericitei Ana”, unde se slujesc panihide.

Preotul Ștefan Opatovici, în două articole din 1873 și 1875, spune că oamenii iau pământ de la mormânt ca leac, adăugând că „despre minuni nu se aude încă”. Protoiereul Evghenie Rahmanin a consemnat două cazuri de ajutor minunat: între ele, vindecarea unei fetițe care, din necredința tatălui, nu putuse să se ridice în picioare și căreia i s-⁠a arătat în vis o bătrână murdară și zdrențuită, cu un toiag, vorbind aspru, dar cu chip bun, cerându-⁠i să-⁠și lumineze tatăl necredincios.