Andrei Uhtomski

Arhiepiscopul Andrei Uhtomski a fost un ierarh rus de neam princiar, misionar și predicator, mai târziu arhiepiscop și conducător duhovnicesc al curentului „andreevist” al Bisericii Ortodoxe Adevărate, mort în 1937 la Iaroslavl. S-⁠a născut la Vosloma, în ținutul Rîbinsk din gubernia Iaroslavl, și a ales de tânăr viața monahală și lucrarea misionară în Caucaz, la Kazan și în Abhazia. Era fratele cunoscutului fiziolog Alexei Uhtomski.

Neamul și școala

Pe numele de mirean cneazul Alexandru Alexeevici Uhtomski, venea dintr-⁠un vechi neam princiar care se trăgea din Rurik. Tatăl, Alexei Nikolaevici, fost în marină, era președintele administrației zemstvei din ținut. Mama, Antonina Feodorovna, era după amintirile lui „o femeie de o bunătate desăvârșită”, care nu voia ca fiul ei cel mare să se facă preot, dar l-⁠a sprijinit după ce a ales slujirea lui Dumnezeu. Fratele lui a fost fiziologul și academicianul Alexei Alexeevici Uhtomski, o figură cunoscută a mișcării Edinoverie (a credincioșilor de același rit).

A absolvit în 1887 cinci clase ale gimnaziului clasic din Rîbinsk și, la dorința tatălui, a intrat la școala de cadeți din Nijni Novgorod. A cunoscut pe protoiereul Ioan de Kronstadt „pe un vapor de pe Volga, când mama își ducea fiii acasă în vacanță”; părintele Ioan a stat mult de vorbă cu Alexandru și Alexei, iar apoi amândoi au luat aceeași hotărâre. În 1891, după absolvirea școlii de cadeți, a intrat la Academia Duhovnicească din Moscova, pe care a absolvit-⁠o în 1895 cu titlul de candidat în teologie, cu lucrarea „Despre mânia lui Dumnezeu”. Îl va urma și fratele său, absolvent în 1898, cu lucrarea „Dovada cosmologică a existenței lui Dumnezeu”. La 9 noiembrie 1895, la cererea lui de a sluji în învățământul bisericesc, a fost numit învățător de rusă la școala duhovnicească din Kazan.

Monahul și misionarul

La 2 decembrie 1895 a fost tuns în monahism de arhiepiscopul Vladimir al Kazanului, cu numele Andrei, la 5 decembrie a fost hirotonit ierodiacon, iar la 6, ieromonah. „La douăzeci și doi de ani eram ieromonah”, își amintea el mai târziu. „Am mers să slujesc duhului, eliberării duhului omenesc de orice piedici în calea libertății și dezvoltării lui.” Despre alegerea monahismului, spunea că putea fi preot în frăția Sfintei Cruci din gubernia Cernigov, întemeiată de N. N. Neplueev, dar pentru preoție trebuia să se căsătorească, iar el fusese îngrozit de idealul de fată și de femeie pe care și-⁠l făcuse, Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei; după ea judeca pe toate celelalte, iar toate primeau o notă nu prea bună.

La 5 septembrie 1897 a fost mutat inspector al seminarului misionar Alexandru din Ardon, în Caucaz, unde a fost membru în consiliul școlar care conducea școlile din Osetia de Nord. A primit crucea pectorală de la Sfântul Sinod și rangul de ieromonah de catedrală al mănăstirii Donskoi din Moscova. La 4 august 1899 a fost numit supraveghetor al cursurilor misionare de la Academia din Kazan, iar la 18 august a fost înălțat la rang de arhimandrit la mănăstirea Schimbarea la Față din Kazan de către arhiepiscopul Arsenie Briantsev.

A fost un susținător activ al înfrânării de la alcool și un luptător neîmpăcat împotriva beției, pentru care s-⁠a apropiat de cei dedicați înfrânării din Kazan. La 10 februarie 1901 a fost ales în comitetul Societății de înfrânare din Kazan, pe temeiul căreia s-⁠a născut mai târziu prima organizație monarhistă din Kazan, filiala locală a „Adunării Ruse”. A fost ales președintele comitetului de zidire a bisericii închinate icoanei Mântuitorului Nefăcute de mână în așezarea Podluzhnaia din Kazan. Se pare că tot el a atras atenția celor din Kazan în 1901 asupra nevoii de a cinsti și de a păstra memoria locțiitorului tronului patriarhal din 1612-1613, mitropolitul Efrem al Kazanului, care a uns în scaun pe primul țar din casa Romanovilor, Mihail Feodorovici, a cărui racla se afla la mănăstirea Schimbarea la Față. A publicat mult la începutul anilor 1900 în revista societății, „Deiatel”, cu articole și predici, între care „Cum poate orice creștin să lucreze pentru zidirea Împărăției lui Dumnezeu”, „Gânduri uitate din învățătura ortodoxă” și „Țarul și poporul, Rusia ortodoxă, la Sarov”. În 1905 a întemeiat Societatea de ajutor reciproc creștin, ca să ferească pe ortodocși de robia străină.

Gândirea de dinainte de revoluție

Articolele lui arată convingerile lui slavofile și speranța într-⁠o înnoire a vieții bisericești și de stat a Rusiei, prin întoarcerea țarului și poporului la valorile ortodoxe tradiționale. În iulie 1903 a luat parte la sărbătorile aflării moaștelor Sfântului Serafim la Sarov, unde a primit o cruce pectorală cu podoabe din cabinetul împăratului. Deși critic față de caracterul absolutist al autocrației de după Petru și față de rânduiala sinodală, străină vechii rânduieli ruse, a avut la început mare respect pentru împărat, sperând în restabilirea „simfoniei” puterii duhovnicești și a celei lumești, dar după câteva decenii această încântare s-⁠a schimbat în deziluzie. În timpul evenimentelor din 1905-1907 a susținut deschis organizațiile monarhiste din Kazan. Anatoli Krasnov-⁠Levitin scria despre el că era un om înflăcărat și căutător, care la început s-⁠a pasionat de teosofie și spiritism, publicând în reviste mistice articole semnate „Cneazul-⁠monah”, după 1905 s-⁠a apropiat de mișcarea revoluționară, a vorbit aspru împotriva lui Rasputin și a rămas totodată un rugător fierbinte și un adept al înnoirii bisericești.

Episcop la Kazan și la Suhumi

La 16 septembrie 1907, împăratul Nicolae al II-⁠lea a întărit înființarea, pe cheltuiala eparhiei Kazanului, a unui scaun de al treilea vicar, cu numele Mamadîș, pentru conducerea cursurilor misionare. La 17 octombrie 1907 arhimandritul Andrei a fost hirotonit episcop de Mamadîș, cel dintâi vicar pentru lucrarea misionară și pentru parohiile neruse din Kazan. A condus schitul Celor Trei Ierarhi pentru tătarii botezați, comunitatea Acoperământului și Frăția Sfântului Gurie, a fost redactor al revistei misionare „Sotrudnik” și a primit ordinul Sfântul Vladimir de gradul III (1909) și II (1915).

La 7 august 1911 împăratul l-⁠a numit episcop de Suhumi. Acolo a continuat lucrarea misionară, a cerut autorităților să nu lase pe muftii mahomedani să se amestece printre abhazi, a încercat să-⁠i împace pe abhazi cu georgienii, a reînviat comisia bisericească de arheologie și din ianuarie 1912 a început să scoată cel dintâi periodic bisericesc misionar al eparhiei, „Sotrudnik Zakavkazskoi missii”. Un ghid din 1913 al orașului Suhumi spunea că „energia și munca lui neobosită” vor da creștinismului locul de frunte, că a restaurat vechi monumente ale creștinismului și că a călătorit prin cele mai uitate colțuri ale eparhiei.

Sfârșitul

Despre ultimii lui ani izvoarele de care dispunem spun puțin: după revoluție a ajuns arhiepiscop și conducător duhovnicesc al curentului „andreevist” al Bisericii Ortodoxe Adevărate, și s-⁠a mutat la Domnul la 4 septembrie 1937, la Iaroslavl.