Arsenie Aghioritul

Arsenie Aghioritul a fost ieroschimonah rus, cea mai importantă personalitate a reînnoirii monahismului rus pe Athos la mijlocul secolului al XIX-⁠lea. A adormit la 25 martie 1846 și este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.

S-⁠a născut la Balahna, pe Volga, în gubernia Nijnii Novgorod, din părinți evlavioși, și a primit la botez numele Alexie. În adolescență a învățat să citească și să scrie. La douăzeci de ani și-⁠a părăsit casa și a rătăcit prin Rusia. A intrat apoi în obștea pustiei Pešnoša, lângă Moscova, și după trei ani a plecat în Moldova, împreună cu Nichita, pe la mănăstirile ei. Au găsit un duhovnic în schitul Balașevski, lângă Buteșani; acolo au fost tunși, Alexie cu numele Avel, și Avel a fost silit să primească hirotonia de ieromonah și a fost duhovnic al schitului. Optsprezece ani s-⁠au supus părintelui lor până la moartea lui. Atunci au primit o descoperire să meargă pe Athos, deși vremea era tulbure, iar patriarhul Grigorie tocmai fusese ucis la Constantinopol.

Au ajuns în Constantinopol cu mare greutate, au iernat în lipsuri și apoi au mers pe jos spre Athos, atacați de tâlhari. Au găsit mănăstiri pustii, grădini năpădite de pădure, iar monahii fugiți. La Iviru au văzut icoana Maicii Domnului Portărița nevătămată; călugării greci le-⁠au spus că turcii nu pot nici să se apropie de ea. Au luat o chilie în schit, cultivau o grădină și cioplea linguri, dar nimeni nu le cumpăra lucrul. Au răbdat patru ani. Un om de pe insula Chios, ai cărui copii fuseseră luați robi de turci, a cerut ajutor, iar Avel i-⁠a dat toți banii strânși, iar Nicandru a plâns, dar bătrânul i-⁠a răspuns cu încredere în Dumnezeu. Curând s-⁠au călugărit în marea schimă: Avel a primit numele Arsenie, iar Nicandru Nicolae.

Din pricina mulțimii care venea la ei, s-⁠au retras într-⁠o chilie mare din pustia dinăuntru, pe care au refăcut-⁠o cu mâinile lor, au sfințit biserica și au adăugat două chilii. Nu mâncau pește, brânză, vin sau untdelemn; hrana era uscăturile înmuiate, ardei, vinete și, rareori, ceapă; mâncau o dată pe zi, la ceasul al treilea de după-⁠amiază, și nu mâncau miercurea și vinerea. Se rugau noaptea la utrenie, cioplea câte zece linguri pe zi și păstrau tăcerea și rugăciunea minții. Arsenie slujea aproape zilnic Liturghia, de obicei în doi, cu lacrimi. Nu lăsau pe nimeni să plece întristat; își zălogeau cărțile ca să ajute pe alții. Prima întrebare a lui Arsenie către oricine venea era: „Ești mulțumit, frate, nu ai vreo nevoie?" Pentru darurile lui, mulți, mai ales ieromonahi și ierodiaconi din mănăstirile grecești, veneau la el să se spovedească.

În 1835 a venit pe Athos fostul prinț Șirinski-⁠Șihmatov, monahul Anichita. Arsenie i-⁠a devenit părinte duhovnicesc, iar din convorbirile lor a pornit gândul de a ajuta mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon și de a readuce acolo pe monahii ruși. După mai mulți ani în pustie, cei doi bătrâni au mers la Ierusalim, la Sfântul Mormânt, și s-⁠au întors. La 6 februarie 1841 a murit părintele Nicolae, iar Arsenie a rămas singur. S-⁠a mutat apoi într-⁠un loc mai apropiat de schit; ucenicii lui ruși, de pe Capsala și de lângă Karyes, au întristat că părintele lor este departe. A fost îngropat lângă altarul chiliei Sfintei Treimi, a mănăstirii Stavronikita, la 25 martie 1846. Era de statură potrivită, cu fața curată și luminoasă, vesel la fire, dar cu ochii mereu plini de lacrimi; când slujea Liturghia, fața lui devenea ca focul. Avea o vorbă blândă și puțină, iar cine îl asculta începea de la primele cuvinte să plângă.