Atanasie al II-⁠lea

Atanasie al II-⁠lea al Constantinopolului este socotit în unele liste ultimul patriarh ecumenic de dinaintea căderii Constantinopolului, în 1453, în anii 1450-1453. Despre el nu se știe aproape nimic sigur. Singurul izvor despre numirea lui sunt „actele ultimului sinod din Sfânta Sofia”, din 1450, socotite de cercetători în general falsificate, și de aceea însăși existența lui ca patriarh este contestată. Izvoarele de care dispunem nu cuprind nicio informație despre o cinstire a lui ca sfânt sau despre o canonizare, așa că cazul lui trebuie decis cu mare prudență.

Ce spun izvoarele

După tradiția patriarhală, Atanasie a fost mai întâi egumenul mănăstirii Maicii Domnului Periblepta din Constantinopol și era potrivnic unirii de la Florența. După plecarea patriarhului Grigorie al III-⁠lea Mamma din Constantinopol, în august 1450, ar fi fost ales patriarh de un sinod ținut în 1450 în Sfânta Sofia, cu participarea reprezentanților Bisericilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Hirotonia lui ar fi fost săvârșită de mitropoliții Mitrofan al Chizicului, Macarie al Nicomidiei și Neofit al Niceei, veniți din ținuturi deja stăpânite de musulmani. Se spune că, în prezența noului patriarh și a celorlalți, sinodul a reconfirmat lepădarea Bisericilor Răsăritului de unirea proclamată la Sinodul de la Ferrara-⁠Florența din 1439. Pe atunci însă imperiul se declarase deja vasal al sultanului otoman.

Nu s-⁠au păstrat știri despre renunțarea sau moartea lui. Se presupune că a pierit, ca însuși împăratul și ca majoritatea locuitorilor, la asaltul sau îndată după asaltul orașului, dar nu există dovezi pentru data de 29 mai 1453. Dacă Atanasie al II-⁠lea a fost într-⁠adevăr patriarh, el ar fi fost ultimul întâistătător relativ independent al Bisericii Imperiului Bizantin, fiindcă numirile tuturor patriarhilor următori s-⁠au făcut cu încuviințarea sultanului sau a apropiaților lui. În lista tradițională el este pus după Grigorie al III-⁠lea Mamma și înaintea lui Ghenadie al II-⁠lea Scholarios, și numele lui se află în lista istorică oficială a Patriarhiei Ecumenice.

Îndoielile

Singura bază pentru trecerea lui în listele istorice este textul numit „actele ultimului sinod din Sfânta Sofia” (din 1450). Documentul a fost pus în discuție încă din epoca modernă timpurie. Savantul din secolul al XVII-⁠lea Leo Allatius, care cunoștea o copie adusă din insula Chios, i-⁠a pus la îndoială autenticitatea. Totuși, patriarhul Dositei al II-⁠lea al Ierusalimului a publicat actele în culegerea „Tomul împăcării” (Iași, 1692) și le-⁠a apărat autenticitatea în 1715. La sfârșitul secolului al XIX-⁠lea, cercetătorul Hristos Papaioannou a închinat problemei o lucrare, în care arăta originea târzie și falsificată a actelor. În recenzia lui din 1900, Louis Petit a susținut argumentele lui. Cercetătorii au arătat nepotriviri cu cronologia verificată a secolului al XV-⁠lea. Între altele, printre participanții la sinod apare Marcu al Efesului, mort încă din 1444, deci nu putea fi la o adunare din 1450. Lipsesc și mărturii sigure contemporane.

Istoricii de azi socotesc deci că existența lui Atanasie al II-⁠lea ca persoană istorică nu este dovedită. O parte dintre ei presupun că patriarhul unionist Grigorie al III-⁠lea, care locuia la Roma din 1451, a rămas patriarhul nominal al orașului pe toată durata cuceririi otomane, mort în 1459, și deci a unui patriarh intermediar poate nu a fost. Istoricul Jonathan Harris arată că plecarea lui Grigorie nu dovedește nici înlăturarea lui canonică, nici alegerea unui urmaș. Despre Atanasie nu se cunoaște numele de lume, locul și data nașterii, vreo activitate de arhiereu verificată sau împrejurările sfârșitului.