Atanasie

Atanasie de la Mănăstirea Cutlumuș, cu numele de mir Asterie, s-⁠a născut în 1875 la Tesalonic. În 1900 a venit să se călugărească la Mănăstirea Dionisiu, de unde a fost trimis la metocul Monoxilitis ca să lucreze viile și măslinii. Tatăl lui s-⁠a împotrivit hotărârii sale și a venit de două ori în Athos ca să-⁠l ia înapoi în lume, fără izbândă. Din nefericire a apelat la vrăjitori turci și evrei din Tesalonic, ca să-⁠l ajute prin vrăji să-⁠și aducă copilul înapoi. Astfel novicele Asterie a avut o ispită demonică continuă: mergea să aprindă candelele și era împroșcat cu pietre; dacă lua drumul spre lume, încetau pietrele, dacă mergea spre metoc, începeau din nou. Au înștiințat mănăstirea și au venit cu o barcă să-⁠l ia; abia intrat în barcă, a reînceput bătaia crâncenă cu pietre. Ieromonahul Marcu († 1938), care-⁠l însoțea, și-⁠a pus patrafirul, a citit Acatistul Maicii Domnului și războiul a încetat. La mănăstire suferința a continuat. L-⁠au trimis la marele duhovnic papa Sava de la Sfânta Ana Mică († 1908). În seara aceea au rostogolit bolovani enormi spre coliba duhovnicului, fără să-⁠i facă rău. Duhovnicul cu socoteală și înainte-⁠vedere a ținut trei zile post și rugăciune fierbinte, citind exorcismele. În a treia zi tânărul novice, chinuit de duh necurat, s-⁠a vindecat de tot, iar duhul a ieșit din gura lui ca un animal ciudat.

După vindecare a fost tuns monah și a mers în schitul Sfântul Pantelimon, apoi într-⁠un grajd ruinat al Cutlumușului, aproape de Karyes, unde a rămas patruzeci de ani. Era monah bun, foarte evlavios, priveghetor, postitor, mâncând de obicei uscat. Făcea dulciuri pentru Sfânta Comunitate, pentru mănăstire și pentru colibe, gratis, și de aceea îl numeau părintele Atanasie Cofetarul. La 6 august 1945, de Schimbarea la Față, praznicul mănăstirii Cutlumuș, a mers la slujbă, s-⁠a împărtășit și l-⁠a rugat pe egumen să trimită a doua zi un monah să-⁠l vadă, fiindcă nu se simțea bine. Egumenul a întrebat cum, de vreme ce stătea închis și nu deschidea nimănui; el a răspuns: «Voi lăsa ușa deschisă ca să vină.» A doua zi un mic grup de monahi l-⁠a găsit mort, cu brațele încrucișate pe piept, privind icoanele din fața lui. Lângă el era un bilețel prin care cerea să fie îngropat așa cum e, în afara ruinei în care locuia. Monahii nu au dat mare importanță celor scrise și au început să-⁠i schimbe hainele, cum se face de obicei cu frații adormiți. Atunci au văzut că purta pe trup un cordon larg de fier, în lanțuri, ca vechii ascetici care purtau fier. Au înțeles de ce ceruse să fie îngropat fără să fie schimbat, ca să nu se descopere nici atunci virtutea ascunsă a nevoinței lui. Părinții au observat că fața lui strălucea, semn al curăției lui lăuntrice. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.