Averchie Kedrov

Sfântul Sfințit Mucenic Averchie Kedrov a fost arhiepiscop al Volîniei și al Jitomirului, un păstor iubit de turma sa, care a trecut prin lagăre și surghiunuri în vremea prigoanei sovietice. S-⁠a născut în 1879 în Rusia, a pătimit în repetate rânduri și a fost împușcat la 27 noiembrie 1937, la Ufa. A fost canonizat în 1981 de Biserica Rusă din Străinătate, ca sfințit mucenic, între noii mucenici și mărturisitori ai Rusiei.

Tinerețea și monahismul

S-⁠a născut în 1879 la Iransk, în gubernia Vyatka, în familia numeroasă a protoiereului Petru Kedrov, și a primit la botez numele Policarp. A urmat școala duhovnicească din Iransk (1894), seminarul din Vyatka (1900) și Academia Duhovnicească din Sankt Petersburg (1904), unde a obținut titlul de candidat în teologie. Din 1904 a predat Sfânta Scriptură la seminarul din Lituania. A vizitat Muntele Athos și Ierusalimul și și-⁠a descris pelerinajul în conferințe publice și în broșura „Prin Țara Sfântă”.

La 2 iulie 1910, la mănăstirea Valaam, a fost tuns în monahism de arhiepiscopul Serghie al Finlandei, cu numele Averchie, și a fost hirotonit ierodiacon și ieromonah. Din 1911, ca arhimandrit, a fost rectorul seminarului din Volînia, unde s-⁠a făcut iubit și respectat de profesori și de seminariști.

Episcop de Ostrog

La 29 iunie 1915 a fost hirotonit episcop de Ostrog, al treilea vicar al eparhiei Volîniei. A devenit totodată egumen al mănăstirii Bobotează din Jitomir, președintele consiliului școlar al eparhiei și cenzor al publicației eparhiale. În timpul Primului Război Mondial, când linia frontului trecea nu departe de Ostrog, a mers în zilele Crăciunului pe front cu daruri din partea eparhiei pentru soldați. În 1916 a primit ordinul Sfântul Vladimir. A luat parte în 1918 la a doua și a treia sesiune a Sfântului Sobor local al Bisericii Ruse. După închiderea seminarului, în 1921-1922, a organizat la Jitomir cursuri pastorale, iar din copiii enoriașilor mănăstirii Bobotează a întemeiat „Frăția tânără”, care îngrijea mormintele din cimitirul mănăstirii și împodobea biserica la sărbători.

Arhiepiscop al Volîniei și Jitomirului

În noiembrie 1921 a preluat conducerea eparhiei, după ce episcopul Tadeu, care o conducea provizoriu, fusese arestat și izgonit din Ucraina. Cei care l-⁠au cunoscut își aminteau grădinița de lângă casa lui din Jitomir, cu vișini și flori, pe care copiii din familiile credincioase, „tinerii frați”, veneau să le ude și primeau drept răsplată bomboane prin fereastră. Le povestea despre constelații și ei învățau de la el ce sunt Orion și Carul Mare. Mitropolitul Manuil Lemeșevski spunea despre el că era un om deosebit de bun, primitor și adânc credincios, accesibil ca arhiereu și iubit de jitomireni, cu o viață curată și sobră, căruia îi plăcea să slujească des.

În 1922, în vremea foametei din regiunea Volga și a confiscării averilor bisericești, a pus să fie dusă la Jitomir și citită în fața poporului epistola Patriarhului Tihon. Pentru aceasta a fost arestat protoiereul Arcadie Ostalski, iar la 8 iunie episcopul a fost tras la răspundere pentru „răspândirea și păstrarea epistolei Patriarhului Tihon”. A fost eliberat până la proces pe chezășie, a participat în august-⁠septembrie 1922 la Soborul episcopilor ortodocși ucraineni și, la 19 decembrie, tribunalul i-⁠a redus pedeapsa cu o treime, cu pierderea unor drepturi pentru cinci ani. În închisoare s-⁠a îmbolnăvit grav de tifos.

Încercarea reînnoirii

În august 1923, aflat sub o mare presiune a poliției politice și fără o informație deplină, a recunoscut mișcarea reînnoitoare, a fost numit episcop al Volîniei și Jitomirului cu rang de arhiepiscop și a primit libertatea. La 7 februarie 1924 a adunat plenara administrației eparhiale, care a recunoscut Sinodul reînnoitor ca organ suprem. Interesul poliției s-⁠a dovedit: la sate s-⁠a răspândit reînnoirea, iar în orașe credincioșii au rămas aproape de Patriarhul Tihon. Eparhia a ajuns în pragul unei schisme.

La 6 noiembrie 1924 a plecat la Moscova, unde a rămas până în mai 1925 și și-⁠a mărturisit greșeala. A fost primit înapoi în rangul de episcop și, după toate semnele, ridicat atunci la rang de arhiepiscop. La 12 aprilie 1925 a luat parte la înmormântarea Patriarhului Tihon, iar între cei șaizeci de episcopi a semnat actul prin care puterea bisericească supremă trecea la mitropolitul Petru al Krutiției. Când s-⁠a întors la Jitomir, la 30 aprilie 1925, eparhia era deja despărțită între reînnoitori și credincioși ai patriarhului. A arătat neîncredere față de reprezentanții sinodali încă din gară, nu a binecuvântat delegații la soborul reînnoitor de la Harkov, iar în octombrie 1925 a declarat că refuză categoric să se supună Sinodului reînnoitor din Ucraina. La 26 februarie 1926, un congres eparhial i-⁠a cerut să treacă sub jurisdicția acestui Sinod; arhiepiscopul a refuzat, iar în locul lui a fost ales episcopul Pavel. În mai 1926 autoritățile au dat catedrala din Jitomir reînnoitorilor, iar mai mulți colaboratori ai săi au fost loviți de represiuni. La 19 octombrie 1926 a fost arestat.

Surghiunuri și întemnițări

La 7 ianuarie 1927 a fost condamnat la trei ani de surghiun în Kazahstan și trimis la Hodjeili, în Karakalpakia. A primit cu mare răceală Declarația mitropolitului Serghie Stragorodski, dar nu a rupt comuniunea cu el. A fost eliberat devreme, dar vestea a ajuns la el abia după opt luni, și la 24 octombrie 1928 s-⁠a întors să conducă din nou eparhia. Se păstrează amintirea că în 1928-1929 era chemat adesea la interogatorii și slujba se întârzia uneori un ceas, iar el le amintea anchetatorilor că după tipic Liturghia trebuie începută cel târziu la amiază și că poporul îl așteaptă în catedrală. În zilele de rând îi plăcea să stea la strană, să citească și să cânte, slujea cu evlavie și a împodobit catedrala, refăcând pictura și așezând spre cinstire o părticică din moaștele Sfântului Iov de la Pociaev.

La 15 februarie 1930 a fost arestat la Jitomir pentru că luase cunoștință de un document trimis Patriarhului Fotie al Constantinopolului, care descria nevoile Bisericii din URSS. A fost închis la Butîrka, la Moscova, și condamnat la trei ani de surghiun în Nordul Rusiei, la Arhangelsk. Nu s-⁠a mai întors în eparhie. La 23 ianuarie 1931 a fost arestat din nou, împreună cu 21 de credincioși, sub învinuirea că formaseră un grup contrarevoluționar și ajutau clerul izgonit, iar la 2 decembrie a primit alți trei ani de surghiun la Totma. În 1933 a primit încă trei ani, la Birsk, în Bașkiria. Din surghiun a ținut legătura prin scrisori cu eparhia și a condus-⁠o astfel aproape cinci ani, până când, la 23 octombrie 1934, a fost numit în scaun arhiepiscopul Filaret Linceveski.

Mucenicia

La 25 iulie 1937 a fost arestat la Birsk și dus la închisoarea NKVD din Ufa. Sub presiunea anchetatorilor, care au folosit probabil tortura, s-⁠a recunoscut vinovat. La 10 noiembrie 1937 o troică l-⁠a condamnat la moarte, iar la 27 noiembrie a fost împușcat. Se crede că a fost îngropat într-⁠o groapă comună la cimitirul Serghievski din Ufa.

Cinstirea

În 1981, Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate l-⁠a canonizat ca sfințit mucenic, prin înscrierea în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei, fără o zi de pomenire proprie. Frații săi au fost și ei slujitori ai Bisericii: Pahomie, arhiepiscop de Cernigov, ucis și el în 1937, și Mihail, episcop de Wroclaw.