Bartolomeu

Bartolomeu de la Mănăstirea Stavronichita a fost ucenicul desăvârșit al fericitului bătrân Filaret († 1975), tot de neam român. Bătrânul lui, aspru și foarte ascet, îl trimitea să muncească la mănăstiri și colibe diferite munci manuale. Săpa grădinile, viile, cosea ierburi și orice altă muncă grea i se cerea. Era puternic și priceput la asemenea lucrări și de aceea era foarte căutat.

În 1966, săpând într-⁠o zi o vie de dimineață, la amiază s-⁠a așezat puțin să se odihnească. Când s-⁠a ridicat să continue, a simțit un tremur în picioare. De atunci lucrurile s-⁠au schimbat pentru părintele Bartolomeu, harnicul muncitor. Tremurul nu era de oboseală; începuse boala Parkinson. Cu bătrânul lui locuiau în coliba Sfântului Andrei Întâi-⁠chemat a Stavronichitei. După adormirea cuvioasă a bătrânului nu s-⁠a mai putut îngriji singur și l-⁠a luat mănăstirea. O vreme de șapte ani întregi l-⁠a îngrijit și l-⁠a ocrotit cu toată grija posibilă. Țintuit la pat în toți acești ani, avea nevoie continuă de un slujitor pentru toate nevoile. Zi de zi trupul i se slăbea tot mai mult de boală, dar omul lăuntric se înnoia, înflorea, strălucea. În chipul lui se oglindea starea liniștită a sufletului. Rugăciunea lui Iisus era neîncetată. Mulțumirea și recunoștința erau mereu pe buzele lui. Răbdarea lui era ca a lui Iov. Nădejdea bunătăților nestricăcioase făgăduite era sigură și nemărginită.

Trupul i s-⁠a făcut un ghem din pricina bolii grele. A ajuns în cimitirul mănăstirii să se odihnească de osteneala îndelungată, el care a săpat grădinile Sfântului Munte și ale inimii sale. Sufletul i-⁠a zburat fără zgomot la cer, să primească acolo plata ascultării față de bătrânul lui și cununile muceniciei pentru marea răbdare în boala lui de ani. A adormit la 3 noiembrie 1982. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.