Caleb

Sfântul Caleb (în ebraică „fierbinte, viteaz”) a fost fiul lui Iefone din seminția lui Iuda (Numeri 13, 6) și tovarăș al lui Iisus Navi. Este pomenit în Duminica Sfinților Strămoși (în calendarul rusesc la 27 decembrie, zi schimbătoare).

Când israeliții, pe drumul din Egipt spre pământul Canaanului, au ajuns în pustiul Faran, Moise a primit de la Dumnezeu poruncă să trimită doisprezece oameni, câte unul din fiecare seminție, să cerceteze Țara Făgăduinței. Caleb și Iisus Navi erau între cei doisprezece iscoade. După patruzeci de zile de drum s-⁠au întors cu roade ale țării: o ramură de viță cu un ciorchine, purtată de doi oameni pe o prăjină, rodii și smochine. Toți iscoadele au spus că țara este neobișnuit de roditoare, dar zece au adăugat că locuitorii ei sunt mulți și de statură uriașă. Vestea aceasta a băgat în spaimă tabăra lui Israel; poporul a plâns toată noaptea, cârtind împotriva lui Moise și a lui Aaron. Caleb a văzut cât de tare a zguduit vestea poporul și a sfătuit să pornească îndată și să pună stăpânire pe țară, cu deplină nădejde că Domnul este credincios făgăduinței Sale, oricât de mulți și cumpliți ar fi vrăjmașii. Cei zece iscoade au continuat să răspândească povestirile lor, iar poporul, cuprins de spaimă, a uitat îndată toate minunile Domnului și a spus că ar fi mai bine să se întoarcă în Egipt. Caleb și Iisus Navi s-⁠au întristat de nesocotința și orbirea fiilor lui Israel, au spus că țara Canaanului e foarte bună, roditoare și frumoasă și că, dacă vor urma poruncile lui Dumnezeu și vor înainta fără teamă, îi vor birui ușor pe locuitori. Cu toate acestea, fiii lui Israel au fost atât de întărâtați de cuvintele celor zece iscoade, încât au vrut să-⁠i ucidă cu pietre pe Iisus Navi și pe Caleb. Purtarea lor a mâniat pe Domnul, care a rostit împotriva lor o judecată: orice israelit de peste douăzeci de ani, afară de Caleb și Iisus Navi, va muri în pustie înainte să intre în Țara Făgăduinței. Cei zece iscoade care răzvrătiseră poporul au fost loviți îndată de moarte.

Despre Caleb, Domnul a mărturisit în cartea Numeri: pentru că într-⁠însul a fost alt duh și s-⁠a supus cu totul Domnului, îl va duce în țara în care a mers, iar seminția lui o va moșteni (Numeri 14, 24). După patruzeci și cinci de ani, când țara fusese cucerită și împărțită între seminții, Caleb, bătrân de optzeci și cinci de ani, i-⁠a cerut lui Iisus Navi partea sa, amintindu-⁠i făgăduința lui Dumnezeu, și a cerut ca loc Chiriat-⁠Arba (Hebronul), unde locuiau fiii lui Enac în cetăți mari și întărite, spunând că poate Domnul va fi cu el și îi va izgoni (Iisus Navi 14, 6-12). A cucerit Chiriat-⁠Arba și apoi a mers cu israeliții împotriva Chiriat-⁠Sefer, altă cetate, numită mai târziu Debir. Acolo a făgăduit să dea pe fiica sa, Acsa, de soție celui care va cuceri cetatea. Nepotul lui, Otniel, a luat asupra lui această sarcină și, după cucerire, a primit răsplata făgăduită. Despre sfârșitul lui Caleb nu se știe nimic.

Era un bărbat energic, credincios și hotărât, viteaz între cei fricoși, încrezător între cei cu puțină credință. Mâna lui nu a slăbit niciodată în nădejdea neclintită în ajutorul lui Dumnezeu, iar inima lui a fost mereu plină de nădejde în bunătatea, atotputernicia și dreptatea Domnului. Dintre urmașii lui, cărțile sfinte pomenesc pe fiica sa Acsa, pe strănepotul său, meșterul Bețaleel, și pe un descendent, bogatul Nabal din vremea lui David.