Calinic Caravan de la Lainici

Calinic Caravan, născut în 1906 la Vladimir, în Gorj, a fost protosinghel, duhovnic și mulți ani stareț al Mănăstirii Lainici, între 1952 și 1974. A adormit în 1991, la optzeci și cinci de ani. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi a adormirii.

A intrat în viața monahală la Mănăstirea Frăsinei, în 1925, unde a primit tunderea. În 1930 a fost trimis la Lainici, în 1935 a fost hirotonit preot și acolo a slujit zi și noapte, povățuind monahi și mireni pe calea pocăinței și a smereniei. Era un părinte tăcut, blând și smerit, care din tinerețe dobândise rugăciunea inimii și o lucra neîncetat, îndemnându-⁠i și pe ucenici să o deprindă. După moartea egumenului Visarion Toia, în 1952, a fost numit stareț și a povățuit soborul douăzeci și doi de ani, până în 1974, crescând mulți fii sufletești și înnoind duhovnicește mănăstirea.

Patericul păstrează sfaturile pe care le dădea ucenicilor: să tacă mereu, să se roage mult, să nu adune averi, să iubească biserica și pe oameni și să aibă mintea la Dumnezeu. Pentru călugări, temelia mântuirii este ascultarea, pentru mireni milostenia și nașterea de copii, dar la ascultare trebuie adăugate rugăciunea neîncetată și smerenia. Monahii îi pot ajuta pe mireni cel mai mult prin rugăciune, sfaturi duhovnicești, milostenie și viață curată, căci degeaba sfătuiesc cu limba dacă smintesc cu faptele. Despre sine spunea că nu este mulțumit, pentru că și-⁠a cheltuit viața mai mult cum a vrut decât cum a făcut făgăduință, și că de acum nu dorește decât să trăiască cu Dumnezeu în inimă până își dă sufletul. Spunea că grija Martei să rămână celor mai tineri, iar el vrea să urmeze lui Hristos ca Maria.

Întrebat despre bucuriile duhovnicești, povestea că, pe când era stareț, grijile mănăstirii îi lăsau puțin timp de rugăciune, așa că s-⁠a retras o dată într-⁠o chilie la metoc și a postit mult, a dormit puțin și s-⁠a rugat cu silință și metanii, zicând Doamne, Iisuse. După două zile încă nu simțea dulceața rugăciunii, dar în a treia zi a primit o mare bucurie cerească, cu lacrimi fără încetare și o pace sfântă. Spunea că de atunci nu a mai lăsat rugăciunea, prin care a câștigat răbdare, blândețe și liniștea sufletului. La optzeci și cinci de ani și-⁠a binecuvântat ucenicii și s-⁠a mutat în odihna lui Hristos.