Cuvioșii mucenici de la David Gareja

Cuvioșii mucenici de la David Gareja sunt monahii mănăstirilor de peșteră din pustia Gareja, în Georgia, uciși de armata șahului persan Abbas I, în noaptea de Paști a anului 1615, în număr de peste șase mii, după unele mărturii șase sute. Au fost îngropați de sfântul rege Arcil al II-⁠lea în biserica Lavrei David Gareja.

Pustia Gareja

Cuviosul David Gareja a întemeiat multe mănăstiri mari și mici. După regula lui, nimeni nu era primit direct în frăția sa: cine voia să trăiască alături de el era trimis întâi să se nevoiască trei ani în singurătate, într-⁠o chilie îngustă săpată de el însuși în stâncă. Dacă răbda această viață pustnicească, înfricoșătoare chiar și de privit, era primit de sfântul pustnic. Adesea cel ce alesese viața aspră nu se mai întorcea la David, ci rămânea până la sfârșit în locul ales, slăvind pe Dumnezeu. În jurul unui astfel de nevoitor se adunau cu timpul râvnitori, își tăiau chilii în stâncă și trăiau după rânduiala dată de David. Astfel, încă în timpul vieții lui, în jurul Lavrei s-⁠au ridicat multe mănăstiri ale celor mai apropiați ucenici. Prima a fost întemeiată de Sfântul Dodo, în fața Lavrei lui David, numită astăzi pustnicia Sfântul Ioan Botezătorul. Curând toate stâncile din jurul Lavrei s-⁠au acoperit de chilii. Pe versantul de miazăzi se află mănăstirea Învierii (Udabno), cu biserică mare pictată de meșteri bizantini; frescele ei cele mai vechi, din veacul al IX-⁠lea, au fost foarte stricate în secolul XX, mai ales prin exercițiile militare din anii șaizeci și șaptezeci. Călugării se adunau la hramul unei mănăstiri și prăznuiau împreună, iar în noaptea de Paști făceau procesiunea în jurul unei mici biserici de pe munte, în chipul rotondei Sfântului Mormânt.

Noaptea de Paști a anului 1615

În anul 1615, șahul Abbas I a năvălit în Georgia cu o oaste fără număr și a pustiit țara. Plecat la vânătoare în stepa Karaiazi, a poposit în munții Gareja și, noaptea, a văzut un șir de lumini mișcându-⁠se pe un munte. Ostașii, între care erau și apostați, dar și creștini în taină, i-⁠au spus că monahii din Gareja sărbătoresc Paștile și înconjoară biserica cu lumânări. Șahul s-⁠a mâniat că mai rămăseseră oameni vii și a poruncit să fie nimiciți toți și așezămintele lor distruse. Mai marii curții i-⁠au spus că monahii sunt pașnici, nu poartă arme și îi găzduiesc și pe credincioșii lor, dar furia șahului a crescut și i-⁠a trimis îndată ostași.

În noaptea Învierii, un înger al Domnului s-⁠a arătat egumenului Lavrei David, Arsenie, și i-⁠a spus că Hristos îi cheamă pe toți în cămara cerească, că vor fi tăiați cu sabia și că cine vrea să-⁠și scape viața vremelnică să fugă, iar cine vrea să-⁠și mântuiască sufletul pentru veșnicie să rămână. Arsenie a stat tulburat, neștiind cum să vestească frăției adunate pentru bucuria Învierii; ucenicul lui de chilie l-⁠a întrebat de ce e trist și, aflând, i-⁠a spus să nu se teamă: Domnul îi cheamă la Sine și toți vor primi cu bucurie vestea. Egumenul a vestit frăția, care s-⁠a pregătit pentru moarte. Doar doi novici, de frica morții, au fugit la munte. Călugării au slujit după rânduială și și-⁠au dat sărutarea păcii, iertându-⁠se unii pe alții.

Spre sfârșitul Liturghiei, la cântarea „Tatăl nostru”, ostașii perși au înconjurat mănăstirea cu zgomot de tobe. Egumenul Arsenie a ieșit și a cerut căpeteniei să le îngăduie să încheie slujba, după care să facă cu ei ce vor; a spus că nimeni dintre ei nu poartă arme și nu vrea să se împotrivească. Perșii au socotit că, pentru că monahii nu se pot apăra, comorile mănăstirii vor fi oricum ale șahului, și le-⁠au dat răgaz. După Liturghie, toți s-⁠au împărtășit cu Sfintele Taine, apoi egumenul și șase mii de frați (după alte mărturii, șase sute) au ieșit îmbrăcați în mantii. Arsenie a spus în fața căpeteniei persane că sunt gata, că nu cinstesc pe șah și nu primesc legea lui Mahomed, și și-⁠a oferit capul; a fost decapitat cel dintâi. Apoi ostașii s-⁠au aruncat asupra celorlalți și i-⁠au omorât pe toți, trupurile fiind împrăștiate prin curte, iar mănăstirea a fost distrusă.

Un schimnic, găsit de ostași în mica biserică tocmai înaintea împărtășirii, a luat el însuși toată Potirul, ca să nu fie batjocorite Sfintele Taine, și a fost decapitat; sângele lui a rămas pe altar, vizibil până în zilele noastre, după mărturii mai târzii. Cerul a mărturisit osânda: trei stâlpi de lumină au stat trei zile deasupra trupurilor, iar în văzduh se vedeau nenumărate cununi. Cei doi novici fugari, văzând cununile și două dintre ele plutind în sus, s-⁠au întors repede, au mărturisit pe Hristos și au fost tăiați în bucăți pe drumul dintre mănăstirea Sfântului David și cea a Sfântului Ioan; acolo a crescut mai târziu un trandafir roșu-⁠închis, parfumat, cu flori vindecătoare, care nu s-⁠a prins nicăieri altundeva.

Cinstirea

Regele Arcil a adunat oasele mucenicilor și le-⁠a așezat într-⁠un sicriu de piatră într-⁠o mică biserică, vizibil din sud, lângă Sfântul Altar. Din oase a curs mir, iar frații celor două pustnicii au cerut catolicosului Antonie I să alcătuiască o slujbă și să rânduiască praznicul în marțea Săptămânii Luminate. Biserica Georgiei prăznuiește în această zi și se roagă ca mucenicii să mijlocească pentru învierea poporului. Pagina amintește și moartea altor monahi: în 1851, la vecernie, lezghinii au pătruns în Lavra David Gareja și i-⁠au ucis pe ieromonahii Gherontie și Serapion, pe monahii Gherman și Visarion și pe credinciosul Mihail Kartvelișvili. Mănăstirile au suferit și în secolul XX, când în pustia Gareja a fost amenajat un mare poligon de artilerie, care a distrus multe chilii și fresce.

Este pomenit la 4 mai (zi mobilă, marțea Săptămânii Luminate), după stilul nou.