Damaschin

Damaschin din Schitul Sfânta Ana (†1916) era din Aivali, în Asia Mică. A fost ucenic al bătrânului Onufrie Ciprianul. Se liniștea într-⁠o peșteră între colibele Schimbării la Față a Mântuitorului și Întâmpinării Domnului. Cu liniștea deplină și-⁠a curățit mintea de tot ce e pământesc și a ajuns dascăl al rugăciunii minții. Arzând de dor dumnezeiesc, a cerut voie de la părintele Mina Mavrovuniotul († 1916) să-⁠i dea binecuvântarea să meargă într-⁠un loc și mai isihast, ca să se dăruiască mai mult lui Hristos. Părintele Mina i-⁠a zis: «Îți voi îngădui să mergi într-⁠un loc liniștit, dar în interiorul locului sfânt al schitului. Deasupra colibei Sfintei Treimi, înspre stânci, este o colibă pe jumătate dărâmată; acolo să mergi să te liniștești, ca să te am și eu mângâiere în lumea aceasta, căci suntem copiii aceluiași părinte duhovnicesc.»

Cu mare bucurie sufletească a mers și a început să dărâme coliba uscată. Atunci a găsit trei moaște întregi de cuvioși ascetici, mirositoare. Cu simțăminte amestecate de teamă și bucurie se gândea ce să facă. Atunci, rugându-⁠se, a văzut trei oameni cerești care i-⁠au zis: «Bătrâne Damaschin, dacă am fi vrut slava și laudele oamenilor, nu am fi venit să stăm în aceste stânci, unde am fost lipsiți chiar și de apă, ca să aflăm odihnă în Împărăția cerurilor. De aceea vei lua aceste trei moaște și vei merge să le arunci într-⁠un loc necunoscut, ca să rămână acolo până la învierea de obște, ca în ziua Judecății să ne răsplătească Dumnezeu cel bogat în daruri, care ne-⁠a învrednicit prin iubirea Lui să rămânem în acest loc.» Așa a și făcut.

Când și-⁠a terminat coliba, mulți părinți și tineri veneau să învețe tainele rugăciunii inimii. Învățăturile lui erau multe, dar nu s-⁠au păstrat, fiindcă nimeni nu s-⁠a gândit să le noteze. Ucenicii lui l-⁠au imitat în asceză și în înalta lucrare a minții. În Postul Mare, după obiceiul vechi, părinții agiannaniți înfrânați evitau ieșirea din colibe. Bătrânul Damaschin a aflat de la Dumnezeu că a sosit ultima zi a vieții lui. Printr-⁠un vizitator a înștiințat pe bătrânul Onufrie († 1921) să vină la coliba lui. De îndată ce a ajuns, l-⁠a găsit plângând. L-⁠a întrebat ce are de plânge. I-⁠a răspuns că plânge fiindcă moare nepocăit și i-⁠a dat o carte a Sfântului Efrem Sirul ca binecuvântare. Uimit, bătrânul Onufrie l-⁠a întrebat cum poate spune aceasta, el care atâția ani s-⁠a nevoit rugându-⁠se în liniște și pe care atâția oameni au fost ajutați prin învățăturile lui. Atunci cu multe lacrimi i-⁠a zis: «Da, bătrâne Onufrie, nu m-⁠am pocăit, fiindcă trebuia să mor ca ucenic al bătrânului părinte Mina și să fiu ascuns în coliba noastră și necunoscut...» A adormit întru Domnul în 1916. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.