Damian

Damian de la Mănăstirea Simonopetra era fiul unui preot din ținutul Serres, numit Hristodul. A venit la Simonopetra, mănăstirea vecină cerului, în 1871 și a fost tuns în marea schimă în 1873. A trăit o viață de mirare, pe care au admirat-⁠o îngerii și de care s-⁠au cutremurat demonii, cum citim în sinaxare vechi. Cincizeci și șase de ani în chinovie nu și-⁠a avut propria chilie. Având un «scut» de lemn, se ascundea într-⁠un colț retras al mănăstirii și, sprijinindu-⁠se de el, își petrecea nopți întregi în rugăciune. Dormea puțin, șezând. Toți acești ani i-⁠a trecut fericitul neagonisit în rasa primită la tundere. Lucru de mirare, în ciuda atâtor decenii nu s-⁠a învechit. Când se îmbolnăvea, nu mergea niciodată la medic.

Părintele Hrisant Agiannanitul († 1981) povestește: «Pentru că era sfânt, voia să învețe pe toți sfințenia. Și precum învață alții literele, așa și acest preafericit, când mă găsea, îmi spunea: ''Dragul meu, dragul meu, când îți termini ascultarea, stai înaintea ușii camerei tale, ține-⁠ți respirația și spune cu mintea: Chilia mea este mormânt și trebuie să mă gândesc la moarte; sunt dator să fiu smerit la minte și să fac ascultare desăvârșită, ca să mă mântuiesc.'' Mă învăța și felul rugăciunii și multe altele. Sfătuia rânduiala chinoviei: tinerii să se ferească să vorbească între ei. Să ne înfrânăm în afara trapezei chiar și de apă, ceea ce a păzit el până la moarte.»

Și-⁠a prevăzut sfârșitul. A cântat «Hristos a înviat». S-⁠a dus bucuros la Paștile veșnic. După monahologul mănăstirii: «11-12.6.1927, în jurul orei 2 noaptea, vineri, în vârstă de 86 de ani, cum zicea, după patru zile de pat cu febră mare în spitalul mănăstirii, a adormit fericit cel fericit.» Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.