David

David de la Mănăstirea Dionisiu, cu numele de mir Dimos Floros, fiul lui Vasile și al Mariei, s-⁠a născut în 1890 în satul Ktistades din Arta. Spunea că cel mai important lucru pe care l-⁠au învățat părinții l-⁠a făcut să iubească mult pe Dumnezeu. La cinci ani a văzut cerul deschizându-⁠se și cetele îngerești și sfinții lui Dumnezeu. Răbda fără teamă capcanele demonice, izbăvit mereu prin semnul crucii și chemarea Maicii Domnului. Părinții nu l-⁠au lăsat să se călugărească și l-⁠au însurat; a avut doi copii și avere. A lăsat totul și în 1952 a venit în Grădina Maicii Domnului, spunând: «Am venit să-⁠I aduc Domnului bătrânețile mele, pentru că nu am putut să-⁠I dau tinerețea.» A stat câteva luni la Grigoriu, apoi în obște la Dionisiu, unde a fost tuns monah în 1955.

Deși a venit bătrân la mănăstire, avea dor tineresc de nevoințe. Spunea mereu «Binecuvântați» și «Fie binecuvântat». Rostea cu simplitate «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-⁠mă». A avut arătări de îngeri și de draci; crucea cinstită, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul îl ocroteau. Își umpluse chilia de cruci. Fericita lui simplitate îl mântuia. Întrebat de ce nu vede toată lumea dracul, a răspuns: «Se arată și vouă, dar nu-⁠l vedeți. Când omul are patimi, răutăți, păcate, îl are pe diavol în inimă și în minte. El se arată numai celor blânzi și smeriți; îi teme, dar nu le poate face nimic, pentru că sunt cu Hristos.»

Era fără ambiție, fără slavă deșartă, fără judecată, pașnic, treaz, liniștit; un copil mare, simplu, fără răutate. A plecat la 5 februarie 1983, în gerul iernii, după o epidemie de gripă, sufletul lui zburând sus ca o păsărică. Egumenul de atunci, părintele Haralambie (†2000), a spus că mulți monahi care citeau Psaltirea lângă trupul lui erau mângâiați cu lacrimi de umilință, semn că sufletul lui a aflat loc în slava lui Dumnezeu. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.