Dimitrie Bejan

Dimitrie Bejan, născut la 26 octombrie 1909 la Hârlău, a fost preot, fost prizonier în Rusia și în închisorile comuniste din România, autorul memoriilor Vifornița cea mare și Bucuriile suferinței. A murit în 1995. Este cinstit de credincioși ca mărturisitor, fără canonizare sinodală; data exactă a morții nu este dată de sursele de care dispunem.

A fost singurul băiat dintr-⁠o familie de răzeși cu șase copii. A urmat Seminarul Teologic din Iași, apoi Teologia și Istoria la București, unde a avut-⁠o profesor pe Nicolae Iorga. Hirotonit preot înainte de război, a fost preot militar și a ajuns la Stalingrad. Capturat în 1942, împreună cu mii de români, a stat în captivitate până în 1948, la muncă silnică în Siberia, pe care a descris-⁠o în Vifornița cea mare.

După întoarcere a fost arestat și condamnat în 1950 de Tribunalul Militar București la șapte ani, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. A fost închis la Jilava, Văcărești, Aiud, la Canal și la Cavnic, între 1949 și 1956, apoi a fost în domiciliu obligatoriu în Bărăgan (1956-1958). Condamnat din nou în 1959, a fost eliberat în 1964 prin decretul general de grațiere. A mai slujit ca preot, la Ghindăoani, unde a fost judecat de un consiliu bisericesc și i s-⁠a retras dreptul de a sluji. A rămas în domiciliu forțat, la casa părintească din Hârlău, până la căderea regimului comunist. Foștii deținuți îl descriu ca pe un om al rugăciunii și al bucuriei, iar el însuși a scris despre Traian Trifan, pe care l-⁠a văzut la Liturghie mereu în genunchi.

A scris Bucuriile suferinței, cu mărturii din închisoare, Vifornița cea mare și Satul blestemat. A murit în 1995. În mediul foștilor deținuți există acatiste și icoane în cinstea sa; Biserica nu l-⁠a canonizat.