Dimitrie

Dimitrie de la Mănăstirea Grigoriu, ecclesiarh la biserica Protatonului, a avut prima experiență demonică la numai cinci ani, după cum povestea el însuși. A rămas toată viața un copil plin de har. Apropierea de el era plăcută, pașnică și voioasă. Odihnea. Nu vorbea mult. Avea de obicei capul plecat. Când vorbea puțin, zâmbea dulce. Se ruga. Așa a fost monahul Dimitrie Grigoriatul. A venit la mănăstire în 1953 și a fost tuns monah în anul următor.

Iubea peste măsură pe Hristos, schima monahală și metania. Se împărtășea și simțea pe Hristos înlăuntrul său. Boala l-⁠a legat și mai mult de Hristos. «Mintea mea», spunea, «nu fuge încoace și încolo, ci rămâne mereu aproape de Hristos.» Boala bruscă îl durea și îl chinuia destul. Îi era greu să meargă și să vorbească, să mănânce și să muncească. Dar nu se întrista. Găsea ceva cu care să se ocupe. Pe Hristos îl numea «copilașul», iar pe Sfânta Anastasia, ocrotitoarea mănăstirii, «surioara». Dacă îi vorbeai despre rai, fața lui senină se umplea de bucurie.

Un monah care l-⁠a slujit în boală scrie despre el: «Era vrednic de iubit, credincios în adânc, evlavios, tăcut, ascultător, comod în toate, exact în toate, cu o memorie înfricoșătoare. La început nu vorbea ușor despre viața lui, dar la insistență a destăinuit câteva lucruri spre folos. Slujind în biserică, a văzut de două ori o lumină deasupra Sfintei Mese la «Ale Tale dintru ale Tale». Era la marile sărbători ale Bunei Vestiri și ale Floriilor. Altă dată a văzut un porumbel alb deasupra Sfintei Mese.» Altădată a mărturisit: «Când vine îngerul la suflet, am bucurie... Când vine Maica Domnului, împreună cu bucuria vine și dulceață...» Avea mare evlavie la Maica Domnului și la Sfinții Nicolae, Haralambie, Dimitrie și Anastasia. Vorbea cu icoanele sfinților. Când a venit fratele lui să-⁠l vadă bolnav, a spus că din copilărie făcea zilnic cinci sute de metanii. În lungul război cu demonii a ieșit învingător. Unui monah care l-⁠a întrebat ce să facă să se mântuiască i-⁠a răspuns: «Ascultare.» Când acela a zis «și ce altceva?», a zis: «Rugăciune.» Când a vrut să-⁠l întrebe despre slava deșartă, i-⁠a spus cu simplitatea lui: «Nu știu ce e asta, întreabă pe bătrân.» A fost ucenic desăvârșit, exact, regulat, răbdător, binevoitor, cu dragoste de bine. «Binecuvântați» și «să fie binecuvântat» le spunea des și le gândea. Deși grav bolnav, se ruga pentru toată lumea. Metania nu o lăsa din mână.

Cu metania în mână și-⁠a încheiat viața la spitalul mănăstirii, unde a stat cu răbdare opt luni. Și-⁠a prevăzut sfârșitul. S-⁠a împărtășit cu Sfintele Taine. A adormit în seara de 4 noiembrie 1976. Avea 23 de ani de mănăstire. Avea 46 de ani, exact jumătate îmbrăcat în sfânta rasă. O liniște s-⁠a așternut pe fața lui fericită. Trupul lui, după făgăduința Maicii Domnului, era mlădios. Sfârșit cuvios. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.