Diodor din Tars

Sfântul Diodor, episcopul Tarsului, a fost un teolog, un reformator al vieții monahale și un apărător al credinței de la Niceea, care a murit pe la anul 394. A avut un rol de seamă la Sinodul al II-⁠lea Ecumenic de la Constantinopol și a întemeiat una dintre cele mai influente școli de gândire creștină din Biserica veche, școala Antiohiei.

Tinerețea și viața monahală

S-⁠a născut într-⁠o familie nobilă din împrejurimile Antiohiei. A primit o educație filosofică aleasă la Atena, unde, după un izvor, a învățat împreună cu Vasile cel Mare. Curând după studii a intrat în viața monahală. În vremea împăratului Iulian Apostatul a scris tratate filosofice împotriva încercării de a reînvia păgânismul în imperiu.

Când un arian pe nume Leonțiu a fost pus episcop al Antiohiei, Diodor și prietenul său Flavian (episcop al Antiohiei mai târziu) i-⁠au adunat pe credincioșii care ținuseră credința de la Niceea în afara zidurilor cetății, pentru slujbe. În acele adunări, spune Teodoret, s-⁠a introdus cântarea antifonică, care s-⁠a răspândit apoi în toată Biserica. A fost ucenic al lui Meletie al Antiohiei, care l-⁠a hirotonit preot după alegerea sa ca episcop, în jurul anului 360. A trăit în sărăcie, hrănindu-⁠se din milostenie, și a fost de multe ori întemnițat pentru credința lui. Înfățișarea lui era aspră, dar Ioan Gură de Aur îi descria chipul ca pe unul de înger.

Școala și surghiunul

Ca preot a întemeiat o mănăstire și o școală catehetică lângă Antiohia, prin care a devenit părintele duhovnicesc al lui Ioan Gură de Aur și al lui Teodor de Mopsuestia. Din această școală a crescut felul antiohian de a tâlcui Scriptura, după litera și istoria textului, și de a înțelege învățătura despre Hristos. Pentru rolul lui în fruntea școlii a fost exilat în anul 372 de împăratul Valens, în Armenia, unde l-⁠a întâlnit pe Vasile cel Mare. Întors din surghiun, după moartea lui Valens, în anul 378, a fost pus episcop al Tarsului, cetatea Sfântului Apostol Pavel.

Episcop și teolog

Ca episcop, Diodor a stat împotriva arianismului și a apolinarismului, vestind că Hristos este deplin Dumnezeu și deplin om. A avut un rol de seamă la sinodul local al Antiohiei din 379 și la Sinodul al II-⁠lea Ecumenic din 381, unde numele lui a fost trecut între părinții sinodului. Împăratul Teodosie cel Mare l-⁠a numit „luptător pentru credință”. Când a murit Meletie, în 381, Diodor l-⁠a propus urmaș pe Flavian, ceea ce a prelungit dezbinarea din Biserica Antiohiei. A trecut la Domnul pe la anul 394.

A scris tălmăciri la aproape toate cărțile Bibliei, dar din operele lui au rămas doar fragmente, așa că învățătura lui se cunoaște mai ales din scrierile ucenicilor. După moartea lui, când dezbaterea despre cele două firi ale lui Hristos a devenit mai ascuțită, mulți, între care Chiril al Alexandriei, au văzut în învățătura lui o înaintemergătoare a nestorianismului, iar un sinod local de la Constantinopol a osândit-⁠o în anul 499. În timpul vieții sale, însă, era privit ca un sprijinitor al ortodoxiei de la Niceea. Este cinstit ca sfânt în Biserica Asiriană a Răsăritului.