Dionisie din Pereiaslavl

Sfântul Cuvios Dionisie din Pereiaslavl a fost zăvorât și ctitor al Mănăstirii Sfântul Nicolae de pe Mlaștină din Pereiaslavl-⁠Zalesski. S-⁠a mutat la Domnul la 15 aprilie 1645, după ce a primit marea schimă. Știrile despre el le păstrează tradiția locală, însemnată la începutul veacului al XIX-⁠lea.

Dionisie era armean și, înainte de a se călugări, a făcut negoț. Odată, după o rugăciune stăruitoare, l-⁠a văzut în vis pe Sfântul Nicolae, care i-⁠a poruncit să înnoiască mănăstirea Sfântului Nicolae, întemeiată cel mai târziu în 1377 de Cuviosul Dimitrie de la Priluki, și părăsită după jefuirea ei de o ceată polono-⁠lituaniană în 1609. Se pare că a primit curând tunderea și s-⁠a așezat în mănăstire. La 5 iulie 1613 țarul Mihail Fiodorovici l-⁠a numit ctitor al mănăstirii Nikolski. Cu cheltuiala lui s-⁠au ridicat în mănăstire o biserică de lemn și un zid, cuviosul a sprijinit introducerea rânduielii de viață de obște, iar în vremea lui mănăstirea a dobândit pământuri și hrisoave cu înlesniri. Înainte de moarte, primind marea schimă, s-⁠a nevoit în zăvorâre; locul îngropării lui nu se cunoaște.

Deja în Mineiul lui Simon Azarin, de la mijlocul veacului al XVII-⁠lea, Dionisie este pomenit între nevoitorii care sunt cinstiți de oameni și au primit har de la Dumnezeu pentru viața lor dreaptă, dar ale căror zile nu sunt însemnate în luni, ca zăvorâtul din Pereiaslavl-⁠Zalesski de la mănăstirea Nikolski de pe mlaștină. În mănăstirea Nikolski se păstra o înfățișare a lui Dionisie ca bătrân rugându-⁠se în lanțuri grele înaintea icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae; tabloul s-⁠a pierdut, probabil înainte de prefacerea mănăstirii în mănăstire de maici, în jurul anului 1898. A fost canonizat prin trecerea numelui lui în Soborul sfinților din Rostov și Iaroslavl, prăznuit din 1964, și în Soborul sfinților din Vladimir, prăznuit din 1982. După reînnoirea mănăstirii Nikolski în decembrie 1993, în mănăstire s-⁠a restabilit cinstirea lui Dionisie.