Dionisie

Dionisie de la Mănăstirea Dionisiu s-⁠a mutat la Domnul în zorii zilei de 1 ianuarie 2018: un luminător ascuns, dar mare, al Mănăstirii Dionisiu și al întregului Sfânt Munte. Un mărgăritar ascuns și un rar nevoitor tainic, împodobit cu multe roade ale nevoințelor aspre pe care le-⁠a săvârșit în tot lungul drum al vieții lui monahale, din 1961 până la adormirea lui cuvioasă în 2018. Era dintr-⁠un sat mic, dar nu neînsemnat, din Karditsa, numit Kanalia, din părinții evlavioși și virtuoși Ioan și Haricleia. Doi dintre frații lui, Triandafil și Hipocrate, aveau atât de mare slăbiciune pentru fratele lor, încât în fiecare an trebuiau să-⁠l viziteze și să rămână în mănăstire mai multe zile. Din clipa părăsirii lumii s-⁠a hotărât pe deplin să nu iasă din Munte decât în nevoie gravă și absolut necesară și a ținut hotărârea până la sfârșit. O singură dată a ieșit de nevoie până la Uranupoli, iar cu câțiva ani înainte, din post prea mare, a slăbit atât de tare încât a leșinat în timpul slujbei. Egumenul a socotit că trebuie să meargă urgent la Tesalonic pentru control medical. Deși nu voia, din ascultare de bătrân a consimțit. La Tesalonic cât a stat a cunoscut doar două locuri: spitalul și reprezentanța mănăstirii.

Părinții l-⁠au trimis la gimnaziu, dar, deși strălucit elev, războiul s-⁠a ivit și a învățat doar trei ani, apoi a lucrat pentru familie. Se pare că motive familiale l-⁠au silit să rămână în lume până la 35 de ani. Dar și în lume trăia ca un monah. Nu am aflat amănunte din viața lui în lume; știu însă că, după ce s-⁠a stabilit la Mănăstirea Dionisiu, egumenul de atunci Gavriil, compatriotul lui, l-⁠a tuns în marea schimă anul următor și apoi l-⁠a pregătit pentru altar. Cât despre aceasta din urmă, a căzut la picioarele egumenului și l-⁠a rugat să-⁠l scutească de greutatea preoției, având deplină conștiință de nevrednicie. Aceasta merită să o ia în seamă mulți dintre noi, care ne zbatem ca să fim hirotoniți preoți.

În mănăstire a trăit primii zece ani, dându-⁠se pe sine cu ascultare desăvârșită oriunde îl trimiteau. Mai târziu a slujit la arhondaric cu toată bunăvoința și a odihnit mulțimi de oameni care vizitau mănăstirea. Faima egumenului Gavriil și a monahului cărturar Teoclit atrăgea mulțimi de oameni pe care toți îi primea la arhondaric. În sufletul curat al lui Dionisie nu a întârziat să fie rănit de dorul dumnezeiesc după liniște și dăruire mai ales trezviei și rugăciunii neîncetate. Dar pentru a atinge acest mare țel trebuia neapărat să primească binecuvântarea părintelui duhovnicesc, adică a egumenului. Pentru că dorul lui era autentic și după Dumnezeu, deși pe atunci mănăstirea suferea de lipsă de monahi, egumenul a consimțit să meargă în pustia Capsalei, lângă duhovnicul mănăstirii, părintele Haralambie, care locuia atunci cu obștea lui în marea chilie hilandară a Sfântului Nicolae Burazeri. Mănăstirea Pantocrator i-⁠a dat îndată o mică chilie părăsită a Sfântului Serghie, unde odinioară locuise puțin și Sfântul Nicodim Aghioritul. Apoi a vizitat pe bătrânul nostru, părintele Haralambie, la Burazeri. Bătrânul a încercat să-⁠l întoarcă din pricina lipsei de monahi a mănăstirii Dionisiu, dar văzând că a plecat cu binecuvântarea bătrânului său, a primit să-⁠i preia îndrumarea duhovnicească cu condiția ascultării. A adormit în zorii zilei de 1 ianuarie 2018. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.