Dionisie

Dionisie de la Mănăstirea Stavrovuni, ierodiacon, era din Nicosia. A mers la Constantinopol, unde a fost diacon al Patriarhiei Ecumenice și al mitropoliei Kition. Însetat de liniștea pe care o iubește orice suflet iubitor de Dumnezeu, a ajuns în schitul isihast și pustnicesc Kavsokalivia, la coliba Sfântului Ierarh Mucenic Haralambie, unde a fost tuns în marea schimă și a învățat arta icoanelor, în care a excelat, ca și în muzica bizantină.

Pe la 1875 s-⁠a întors în patrie, la mănăstirea pustiită Stavrovuni, unde a devenit părinte duhovnicesc al cuvioșilor monahi. Marea lipsă l-⁠a silit să se întoarcă în Athos cu obștea lui de patru evlavioși, unde a rămas patru ani și mai mult. În 1882 era într-⁠o chilie isihastă lângă mănăstirea Troodițisa. După marele incendiu din 1888 al mănăstirii Stavrovuni a fost chemat și a devenit egumen în 1889. A început colecte pentru refacere. Curând au venit sub ascultarea lui părinți ciprioți virtuoși, foști athoniți, Varnava și frații Grigorie și Calinic. Ca egumen a întărit sistemul chinovial, păzind neclintit rânduielile vechi. Dorul de liniște îl ardea neîncetat: toată săptămâna stătea într-⁠o colibă săracă în afara mănăstirii, nevoindu-⁠se, rugându-⁠se și zugrăvind icoane, și doar sâmbăta și duminica urca la mănăstire, să liturghisească și să-⁠și îndrume cei zece monahi.

Un cuvânt al lui, păstrat de un ucenic, spune: «Vreau să vorbesc și nu găsesc om potrivit, iar sfârșitul mi se apropie și nu va fi nimeni căruia să-⁠i spun lucrarea duhovnicească pentru care m-⁠am ostenit atât.» Sfârșitul i-⁠a fost cuvios: în timp ce un ucenic citea Acatistul Sfintei Cruci, bătrânul a văzut Crucea Domnului strălucind și a auzit o frumoasă cântare îngerească. A rostit de trei ori «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară» și Doxologia și a dat duhul la «Amin», la 24 februarie 1902. Averea lui erau câteva cărți și icoane. La dezgroparea de după trei ani, osemintele lui «răspândeau o mireasmă fină». Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.