Dometian de la Neamț și Bistrița

Dometian a fost arhimandrit și mare egumen al Mănăstirilor Neamț și Bistrița între 1407 și aproximativ 1415. Patericul îl numără printre cei mai de seamă stareți ai monahismului moldovean din secolul al XV-⁠lea. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

Era rudă și ucenic al lui Iosif Mușat, cel dintâi mitropolit cunoscut al Moldovei, de pe vremea când acesta era egumen la Neamț. A trăit mulți ani în obște, a învățat de la monahii mai sporiți cartea și rugăciunea, a primit preoția și a ajuns duhovnic iscusit. Iubit de părinți și de domnul Alexandru cel Bun, a fost numit la 7 ianuarie 1407 stareț al Neamțului și al Bistriței, pentru ca cele două mănăstiri să nu se despartă; ele au rămas astfel mai bine de douăzeci de ani sub aceeași conducere.

La Neamț, cu ajutorul voievodului și al mitropolitului Iosif, a înnoit biserica și chiliile și a sporit obștea la peste o sută cincizeci de monahi. A întemeiat o școală de caligrafi și miniaturiști, condusă de ucenicul său Gavriil Uric, și o bibliotecă cu multe scrieri patristice, în bună parte copiate în lavră. La Bistrița numărul monahilor a ajuns la peste cincizeci, iar el a organizat o școală de grămătici, din care ieșeau preoți de sat, dascăli, cateheți și copiști. Din porunca lui s-⁠a scris acolo prima cronică moldovenească, iar în 1407 s-⁠a alcătuit pomelnicul mănăstirii, în care Alexandru cel Bun este numit adevăratul ctitor, iar Dometian este numit în pomelnic Dionisie, adică Dometian.

A fost și duhovnicul lui Alexandru cel Bun, al cărui sfetnic de taină s-⁠a numit și care a îndemnat la zidirea multor biserici. În vremea lui au apărut și mici sihăstrii noi în ținutul Neamțului, între ele cele de la Topolița, Boiștea și Tazlău. Patericul îl descrie și ca bun chivernisitor al averii mănăstirești. A trecut la cele cerești în anul 1415, la adânci bătrâneți, după ce și-⁠a sărutat ucenicii.