Eftimie

Eftimie de la Mănăstirea Zografu, egumen, s-⁠a născut la 26 octombrie 1926 în satul Entsevtsi din ținutul Veliko Târnovo, în Bulgaria. La botez a primit numele Bogomil. Încă din copilărie se deosebea prin inteligență și modestie. A absolvit liceul cu menționare. Tatăl său voia să-⁠l facă urmaș în afaceri, dar după armată Bogomil a anunțat părinților că vrea să se facă preot în satul lui. S-⁠a înscris la Școala Pastorală care se afla atunci la Mănăstirea Cherepish, a absolvit în trei ani cu menționare și s-⁠a întors în satul lui, unde toți așteptau să fie hirotonit. Era iubit de toți pentru blândețea, modestia și caracterul lui liniștit și bun. Trebuia însă mai întâi să-⁠și găsească preoteasă; neștiind, a rugat un preot cunoscut să-⁠i găsească una, dar cea găsită nu era potrivită. Atunci a plecat din sat și între 1951 și 1961 a lucrat zece ani în construcții, păstrându-⁠și principiile evlavioase și rămânând fiu credincios al Bisericii.

La începutul lui 1962 a mers la mănăstirea Schimbării la Față, aproape de Veliko Târnovo, și după încercarea rânduită s-⁠a făcut monah cu numele Eftimie. În 1963 a fost hirotonit preot. Când asculta canonul Utreniei, făcea semnul crucii și metanie la fiecare tropar. Când elevii școlii pastorale veneau la el și cereau binecuvântarea, el, acum ieromonah, îi binecuvânta, dar le săruta și el mâna. În 1964 a fost trimis ca preot la mănăstirea de maici Sfinții Petru și Pavel; mănăstirea arsese și părintele Eftimie a lucrat cu surorile la reconstrucție, la munci grele, făcând chiar singuri chirpici. În ciuda oboselii, nu se culca în pat, ci dormea câteva ore pe un scaun. De la mult stat în picioare i s-⁠au spart venele picioarelor și le înfășura cu pansamente. Purta pe trup lanțuri care i-⁠au făcut răni pe spate.

Pe vremea aceea Sfânta Mănăstire Zografu din Athos suferea de lipsă de monahi, iar Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare a hotărât să trimită câțiva monahi s-⁠o repopuleze. Când i s-⁠a propus, părintele Eftimie a primit cu mare bucurie și la 21 octombrie 1969 a venit la Zografu împreună cu părintele Ioan din aceeași mănăstire. Egumen era atunci românul Dometie, din coliba Sfântului Ipatie a Vatopedului; se înțeleseseră ca el să fie egumen provizoriu, fără să-⁠și părăsească coliba, și să predea egumenia unui bulgar când va veni. După venirea lui, părintele Eftimie a câștigat încrederea părinților. În 1971 a fost făcut proistos și la 3 noiembrie 1975 a fost ales în unanimitate egumen pentru virtutea lui. El însă, din smerenie, nu voia deloc. Refuza ferm, dar părinții stăruiau. Atunci i s-⁠a arătat Maica Domnului și i-⁠a zis: «Trebuie să primești, nu este altul.» Așa a devenit egumen din porunca Maicii Domnului. A păstrat simplitatea și smerenia și ca egumen.

Niciodată nu s-⁠a pus în față și nu părea egumen, ci voia să rămână neștiut. Era primul la ascultări și s-⁠a jertfit pentru mănăstirea lui. În afară de datoriile egumenului, îndeplinea și pe cele de secretar: citea scrisorile și răspundea. Învățase puțină greacă în Bulgaria, iar în mănăstire a cultivat-⁠o mai mult, așa că putea citi, scrie în greaca învățată și se înțelege cu pelerinii greci și funcționarii statului. Tot el făcea și economul. Singur mergea la Tesalonic să cumpere cele de trebuință mănăstirii. Mergând la piață cu o geantă albastră veche, nu folosea niciodată taxiul, ci căra singur cumpărăturile în brațe la reprezentanță. Când termina, mergea iar cu autobuzul la agenția Halkidikii și de acolo la mănăstire cu toate lucrurile lui.

În oraș trăia foarte simplu și aspru. Nu lăsa niciodată slujbele; le făcea pe toate cu metania, Psaltirea și un molitfelnic, pentru că nu aveau cărțile necesare. Când venea ceasul slujbei, se încuia în camera lui și se ruga. Făcea multe metanii și, dacă bătea cineva la ușă, nu deschidea. Ușa însă nu o încuia, iar dacă intra cineva să-⁠l întrebe ceva, spunea cele necesare și continua. Dimineața făcea Utrenia și întârzia. De multe ori epitropul care era cu el își pierdea răbdarea și bătea la ușă ca să termine bătrânul și să prindă treburile. Dar bătrânul nu se grăbea: trebuia să-⁠și termine toate îndatoririle duhovnicești, apoi plecau la treburi fără să ia micul dejun. Când seara se întorceau obosiți la reprezentanță, până să gătească o varză, epitropul flămânzea și lua o bucată de pâine și un fruct. Bătrânul pregătea răbdător mâncarea și mânca doar la trapeză. În afara trapezei nu mânca nimic, nici în mănăstire, nici în afară. La restaurante nu mergea niciodată; spunea că nu se potrivește monahului. Odată epitropul a stăruit și, din ascultare, au mers să mănânce la un restaurant, dar în timp ce mâncau se vedea că e foarte necăjit. Când nu aveau mâncare la reprezentanță, spărgea câteva nuci și trecea seara.

În 1986 a luat de la bancă, pentru nevoile mănăstirii, cam un milion de drahme, mulți bani pentru acele vremuri. Se pare că cineva l-⁠a urmărit; abia a ieșit, i-⁠a smuls tașca veche cu banii și a dispărut cu mare viteză pe o motocicletă. Bătrânul abia a apucat să strige: «Așteaptă, de ce le iei? Sunt banii mănăstirii.» Seara a spus întâmplarea epitropului, dar fără nicio supărare, apoi a adormit îndată, ca și cum nimic nu se petrecuse. Probabil se rugase mult pentru hoț.

În oraș nu se rătăcea cu privirea. Era atent și așa își păstra buna stare duhovnicească. Când se întorcea la mănăstire, lua imediat serviciul de slujire, fiindcă erau puțini preoți, iar de la drum, obosit, își punea patrafirul și începea Vecernia. A doua zi, la Sfânta Liturghie, citind Evanghelia către sfârșit, i se schimba glasul de umilință și i se umpleau ochii de lacrimi. Ieșirea în lume nu-⁠l altera, fiindcă avea trezvie și ieșea doar din nevoie. Umilință simțea și atunci când duminica seara citea Acatistul Sfântului Gheorghe. Când nu liturghisea, stătea în strană și îi plăcea să citească și să cânte. Citea Psaltirea, canoanele, Ceasurile, rar și limpede, fără grabă. Când la celălalt cor nu era nimeni, spunea el, fără cârtire, și cele ale celuilalt cor. Nu a observat pe monahi pentru lipsuri, nici n-⁠a judecat pe nimeni, ci era mereu pașnic și tăcut. Fiindcă părinții mănăstirii veneau din mai multe mănăstiri bulgare, nu păzeau o rânduială chinovială strictă. Bătrânul, când nu i se cerea, nu se amesteca în viața lor personală. Se purta cu ei cu dragoste maternă, dar în două lucruri era neclintit.

A fost găsit adormit pe canapea după privegherea Intrării Maicii Domnului în Biserică, la 21 noiembrie 1994, când sufletul lui curat zburase la cer, la Hristos pe care îl iubise din copilărie și îl slujise în multe chipuri toată viața. Părinții au observat pe patul lui un strat gros de praf și pânze de păianjen. În această viață bătrânul Eftimie nu s-⁠a săturat de somn și nu s-⁠a odihnit ca un om, dar acum Domnul, Judecătorul drept, să-⁠l odihnească în fericirea fără bătrânețe. Cei care l-⁠au cunoscut își amintesc cu emoție de un om sfânt. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.