Enoh

Enoh din Capsala, cu numele de mir Ioan Benia, fiul lui Constantin și al Cassandrei, s-⁠a născut în 1895 la Vintireni, județul Tutova, în România. Tatăl lui înțelesese că vrea să se facă monah și i-⁠a ridicat o casă mare ca să-⁠l ademenească să rămână. Fiul a plecat în armată și, la întoarcere, a spus că vrea să meargă în pelerinaj în Sfântul Munte. Tatăl nu l-⁠a lăsat. A plecat pe ascuns cu vaporul din Constanța și a ajuns la Pireu, unde a găsit mulți refugiați din Asia Mică. Nu avea nicio hârtie la el. A urcat într-⁠un tren spre Tesalonic și de acolo cu un vapor a ajuns bucuros la Dafni. A venit în Grădina Maicii Domnului din Moldova în 1923. A fost tuns monah de sărbătoarea coliei lavriotice a Sfintei Acoperăminte din Vigla, la 1 octombrie 1927. Biografia lui nu e prea cunoscută. Pentru el se potriveau pe deplin fericirile Domnului despre sărăcia duhului și nerăutatea de copil. Românul bătrânul Enoh și-⁠a petrecut viața în Athos ca un oaspete. Ultimele lui locuințe, din 1946, au fost chilii pustii din Karyes și din vestita Capsala, fără geamuri la ferestre și fără nicio încălzire. Au vrut să-⁠i fure hainele. Ce să-⁠i furi? Avea puține, peticite. Nu se plângea și nu cârtea niciodată. Era mulțumit, plăcut, odihnit și odihnitor.

L-⁠am cunoscut într-⁠o după-⁠amiază în curtea mănăstirii Stavronichita. Ani de zile a făcut mături din abundentele mărăcini ale Capsalei. Spunea: «Monahul e ca un câine: nu-⁠i dai nimic, îi dai pâine, îi dai cu piciorul, le primește pe toate.» Așa a fost și el, un «câine» fără nicio pretenție față de alții. Umbla cu niște cutii de conserve vechi și cerea puțină mâncare. Îl întrebau: «Bătrâne, ai de mâncare?» Răspundea zâmbitor și plin de har: «Dacă am, e bine; dacă nu am, și mai bine.» Trăia într-⁠un praznic zilnic, în inima lui curată. Era mereu cu adevărat vesel. Umbla desculț prin păduri și pe cărări, cu pantofii în mână și Psaltirea. Din când în când se oprea și citea Psaltirea. Când mergea la vreo mănăstire sau în Karyes își punea pantofii. Era plin de purici, el și toată chilia lui. Trăia primitiv, în zdrențe, ca un câine. «Omul», zicea în greaca lui stricată, «nu trebuie să ceară slavă. Când omul vrea slavă, e ca și cum ar vrea să câștige și lumea asta și cerul. Asta nu se poate.» «Monahul trebuie să fie smerit. Să nu meargă sus, ci jos. Cu smerenie se mântuiește ușor. Monah simplu și smerit se mântuiește ușor.» A adormit întru Domnul în 1979. Un poem al iubitorului de Athos I. M. Hatzifotis spune despre el: «Sfântul ascet român Enoh a adus să vândă mături la reprezentanță, iar bătrânul voia să le lase ca binecuvântare. ''Sunt tufele lui Dumnezeu, eu am pus doar osteneala'', a zis, și a dispărut pe drumul spre schit. A doua zi, la Ceasuri, bătrânul Enoh, nebun pentru Hristos, a adormit.» Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.