Fosterie

Cuviosul Fosterie a fost sihastru bizantin, din Anatolia, trăitor în veacul al VII-⁠lea după unele izvoare și în al VI-⁠lea după altul, cinstit în Biserica Ortodoxă și în cea Greco-⁠Catolică. Este pomenit la 5 ianuarie după calendarul vechi (18 ianuarie după cel nou). Sursa englezească notează părerea lui Holweck, după care povestea lui poate fi născocită.

După tradiție, s-⁠a retras pe un munte înalt și pustiu, probabil în sălbăticia Turciei de azi. Un izvor îl numește „al Sinaiului”. Acolo a petrecut în rugăciune necurmată către Dumnezeu, trudindu-⁠și trupul cu post, privegheri și o viață fără ușurări. Prin harul dat lui de Dumnezeu vindeca bolile și rănile de tot felul ale celor ce veneau la el cu credință.

Potrivit vieții lui, hrana îi era adusă din cer de un înger. Sursa sârbă spune că îngerul aducea pâinea în fiecare zi și o lăsa într-⁠un loc retras, dar Fosterie nu-⁠l putea vedea. Când veneau la sfânt oameni, el găsea acolo pâini și pentru ei. Mai târziu a întemeiat o mănăstire în care s-⁠a strâns o mulțime de frați. După aceea nu a mai primit pâini din cer, ci le dădea hrană din munca mâinilor lui. Nu primea nimic ca dar, iar frații îi îndemna să se țină cu sârguință de rugăciune, de citire folositoare de suflet și de lucru manual, și el însuși le era pildă în aceasta.

În viața lui au apărut în Biserică unele erezii. Ca să se pună capăt acestei sminteli, s-⁠a ținut un sinod al multor părinți, la care a fost chemat și Fosterie. Fericitul nu s-⁠a ferit de această nouă nevoință și, ajuns la sinod, a mărturisit cu vitejie și cu putere de convingere credința dreaptă, încât mulți dintre eretici s-⁠au întors în comuniunea Bisericii. Sursa englezească și cea sârbă spun că erezia era a luptei împotriva icoanelor; dar această erezie a început în veacul al VIII-⁠lea, deci nu se potrivește cu veacul al VII-⁠lea al izvorului. Sursa sârbă adaugă că, după sinod, mulți dintre ei s-⁠au făcut monahi.

A adormit seara de 5 ianuarie, în ajunul Bobotezei. Se spune că și după moarte a făcut multe minuni.