Gheorghe

Gheorghe de la Mănăstirea Sfântul Pavel, cu numele de mir Gherasim Moschonas, fiul lui Panaghis, s-⁠a născut în 1910 în satul Havdata din Kefalonia. În 1926 a venit la Sfântul Pavel, unde erau mai mulți compatrioți, ca să-⁠și întâlnească un unchi care se călugărise acolo și care fusese binefăcătorul lui când a rămas orfan cu cei cinci frați: virtuosul monah Constantie († 1973). Rânduiala mănăstirii și virtutea părinților l-⁠au făcut să rămână și s-⁠a înscris novice în 1936. A fost tuns monah în 1937. S-⁠a legat duhovnicește de egumenul Grigoriu Atanasie († 1953) și a păstrat toată viața sfaturile lui despre străinătate, neagonisire și înfrânare. Nu avea corespondență și nici cea mai mică avere. A fost slujitor pretutindeni, harnic și cinstit.

În timpul ocupației germane a ascuns și salvat mai mulți urmăriți. Pentru fapta lui avea binecuvântarea egumenului, dar a fost arestat de autoritățile germane și dus la judecată la tribunalul militar din Tesalonic. Întrebat, a răspuns că ce a făcut a făcut după cuvântul evanghelic despre apărarea celor nedreptățiți, nu a celor care nedreptățesc. A fost condamnat la moarte. În închisoare, așteptând execuția, i-⁠au apărut ocrotitorii mănăstirii, Sfântul Gheorghe și Sfântul Pavel, și a vorbit cu ei; discuția au auzit-⁠o și tovarășii de celulă, dar au socotit-⁠o delir de febră. Sfinții l-⁠au liniștit, l-⁠au mângâiat și i-⁠au spus că va fi eliberat. Într-⁠adevăr, după trei zile, la amiază, a sărit de la etajul al treilea al clădirii în care era păzit și a ajuns pe jos în Athos cu ajutorul sfinților. Fiind căutat, a trebuit să se ascundă. Aproape doi ani a stat ascuns într-⁠o peșteră necunoscută lângă mănăstire, hrănit cu Sfintele Taine și cu hrană materială, în taină, doar de egumen. Povestea apoi că, deși cu frică și osteneală, a trecut tot timpul acela cu mare bucurie sufletească, desigur cu ajutorul Sfinților Gheorghe și Pavel Xiropotamul.

Cei care primiseră de la el binefaceri au vrut să-⁠l răsplătească cu daruri bogate pentru mântuirea lor, dar nu a vrut să primească nimic, zicând că și-⁠a făcut doar datoria și ce îi spunea conștiința. Era un om cinstit. Sfios, liniștit, iubitor de slujbe, puțin vorbitor, serios. Îmi amintesc de simplitatea lui, de sinceritatea și de ținuta lui monahală. Nu vorbea mult, dar puținele cuvinte erau de ajuns. Viața și-⁠a petrecut-⁠o în neștiința ferită a chinoviei binecuvântate. Lucra în taină virtuțile și își făcea silă zilnic în toate. Mitropolitul Nicolae al Mesogheei scrie: «Asceza ultimilor ani era lupta nestrămutată pentru rugăciunea neîncetată, stăruința în picioare la slujbele foarte lungi, deși povara vârstei și durerile insuportabile de șale, și lipsa totală de spălare și răbdarea murdăriei și a neîngrijirii.» Când l-⁠a vizitat un monah cu un dulce, nu l-⁠a primit. După Apodipnon nu bea nici apă. Monahul Nicodim Sfântpavlitul scrie despre el: «După puțină vreme, șezând în scaunul în care se ruga ore nesfârșite, și-⁠a dat fericitul suflet în mâinile Mântuitorului Hristos, Dătătorul de viață.» A adormit la 23 iulie 1998. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.