Gheorghe

Gheorghe de la Mănăstirea Vatoped, numit și nebunul pentru Hristos, cu numele de mir Dimitrie Kazanis, s-⁠a născut în 1899 la Niki, în Halkidiki. A venit la Vatoped în 1914 și a fost tuns monah acolo în 1916. În 1926 a plecat din mănăstire și a umblat 35 de ani pe împrejurimile ei.

Arhimandritul Hrisostom Mustakas, care l-⁠a întâlnit, scrie că scufia lui își pierduse culoarea din vechime și din sudoare. Purta mereu o singură haină și umbla desculț, și nu se spăla niciodată. Hrana lui de vară erau mai ales smochinele, iar iarna nucile, castanele, fructele de arbust și ghindele. Sucul smochinelor îi lipea barba, iar nucile verzi îi înnegreau mâinile cu unghii netăiate. Nu gătea niciodată. La vreun praznic mânca lacom, ca să fie învinuit de lăcomie, și lăsa ouă în barbă ca să râdă de el. Nu știa ce să facă cu cele două sute de drahme pe care le primea anual de la casa mănăstirii în anii 1950. Întrebat care e temelia monahului, răspundea: «Întâi supunerea și odată cu ea smerenia.» Iar dacă îl întrebai de ce haine atât de ieftine, auzeai: «Când te acoperă pământul, hainele scumpe nu te mai ajută cu nimic.»

Zdrențele îi acopereau trupul. Printre mărăcini unde se ascundea, când îl zăreai cu brațele deschise semăna cu un vultur. Uneori se prefăcea nebun și evita astfel curioșii admiratori. Plecau ei, pleca și el din râpe în păduri și din pante în înălțimi. Se împărtășea cu lacrimi. Cânta încet la privegheri, înghețând în pronaos. Îl socoteau smintit și nebun și el se bucura nespus. Bătrânii cu darul înainte-⁠vederii îl admirau pentru marea lui smerenie. Sfântul Paisie Aghioritul scrie despre el în cartea sa despre părinții athoniți: «Trăia ca o adevărată pasăre a cerului în Sfântul Munte, sub cupola cerească a lui Dumnezeu, fiindcă nu avea colibă, ca ceilalți părinți. Eliberat de deșertăciune prin neagonisire și robit de dragostea lui Dumnezeu, umbla prin Athos ca un ''vagabond bun'' al lui Hristos. Toată averea lui erau hainele uzate pe care le purta, aceleași iarna și vara.» Era un om de mare lepădare de sine, dezinteres și smerenie, de aceea era mereu singur. Când simțea că îl înțeleg, pleca imediat pe munții care păzeau secretele lui. Își bătea astfel joc de vanitatea omenească și avea o conștiință adâncă a deșertăciunii vieții. Era un nebun pentru Hristos. A adormit în 1966. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.