Gheorghe

Gheorghe din Paleomonastiro, cu numele de mir Branko Vitkovici, s-⁠a născut în 1920 în satul Mirusi din ținutul Bileca, în Serbia. A terminat școala cu mențiune, școala militară de ingineri cu rezultat excepțional, școala de mecanică și electrotehnică din München și Institutul Teologic Sfântul Serghie din Paris. În războiul din 1941 a ajuns prizonier în Italia și Franța. În 1954 a plecat la Ierusalim și a stat un timp la mănăstirea Sfântul Sava. De acolo a venit în Sfântul Munte să se călugărească la Hilandar. A rămas un timp novice, făcând multe metanii în fiecare noapte. Dar îl atrăgea liniștea pustiei. S-⁠a legat duhovnicește de bătrânul Iosif Isihastul († 1959), care i-⁠a descoperit tainele rugăciunii minții. A fost tuns monah la Paleomonastiro, unde trăise și Sfântul Sava al sârbilor († 1236).

Liniștea, singurătatea, tăcerea, postul extrem, privegherea, rugăciunea și studiul erau viața lui de aici. Bolile nu-⁠i opreau tipicul aspru. Toată nădejdea o lăsase în Maica Domnului; singurul lui gând era mila lui Hristos. Avea război neîncetat cu demonul. Cele necesare traiului și le procura făcând mături. Era bogat în sărăcia lui extremă. În lipsuri și privațiuni trăia o bucurie minunată. Salută vizitatorii cu «Hristos a înviat» tot anul. «Suntem copiii Învierii», zicea. «Noi, monahii, fără bucuria Învierii nu putem trăi și nici ne mântui.» Prietenul și biograful lui, bătrânul Mitrofan Hilandarul († 1999), spunea: «Din această bucurie duhovnicească venea uneori și un umor potrivit și zidător, pe care îl folosea mereu în luptele lui cu ispita, cu diavolul.»

Acest monah învățat și poliglot avea bătături la genunchi și la mâini din nenumăratele închinăciuni. Bătrânul Heruvim de la mănăstirea Paraclitului, care l-⁠a cunoscut, spune: «Flacăra iubirii dumnezeiești care ardea în el era nemărginită. Nopți întregi se topea în rugăciune pentru alții, pentru Biserică, pentru cei greu încercați și mai ales pentru păcătoșii pământului.» Bătrânul Iosif Vatopedinul († 2009) adaugă: «La Paleomonastiro, unde locuia, și iarna, cu ger de mai multe grade sub zero, nu avea nici căldură, deși erau sobe și lemne cât voia, dar nici nu folosea pături potrivite. Hărnicia lui aspră era regula generală a vieții lui și nu și-⁠a slăbit niciodată această viață ''fără milă'' până la moarte.» Mitrofan încheie în frumoasa lui biografie: monahul Gheorghe a adormit în noaptea ajunului Nașterii Maicii Domnului, la 8 septembrie 1972, la vechea mănăstire rusească. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.