Gheorghe Vitkovici

Gheorghe Vitkovici a fost schimonah sârb, născut în 1920, ucenic al bătrânului Iosif Isihastul și nevoitor în Rusiconul Vechi din Sfântul Munte. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.

Bolnav mereu și în sărăcie deplină, își păstra bucuria duhovnicească și își întâmpina oaspeții cu salutul pascal „Hristos a înviat", spunând că monahii sunt copiii Învierii și nu pot trăi fără bucuria Paștilor. Când trăia în lume, studia la Institutul teologic Sfântul Serghie din Paris și a fost cuprins de un har atât de bogat încât a lăsat totul și s-⁠a făcut monah. Pe Athos nu l-⁠a mai simțit și s-⁠a gândit să se întoarcă la Paris. În 1959 a venit la bătrânul Iosif, care locuia atunci în chilia Bunei Vestiri din Noul Schit, și i-⁠a spus durerea lui. Bătrânul i-⁠a răspuns, rar și cu pauze ca Gheorghe să înțeleagă (nu știa bine grecește), că harul nu s-⁠a retras, ci acum lucrează ca energie, nu ca simțire, ca să-⁠l ducă la ascultare și la nevoință proprie; apoi a rămas în frăția lui și nu s-⁠a mai gândit la Franța.

S-⁠a așezat într-⁠o colibă mică lăsată de un monah al frăției, tot Iosif, numit „cel Tânăr", mai târziu duhovnic al Vatopedului. Părintele Iosif spunea că de la Gheorghe aveai ce învăța: avea râvnă înflăcărată, atenție strictă la sine și păzea cu grijă rânduiala monahală. Părintele Efrem, azi arhimandrit în Arizona, își amintea că frații îl iubeau pentru felul lui deschis, duhul de nevoitor și ascultare. Avea o forță fizică neobișnuită: putea duce trei saci de ciment deodată de la debarcader până la chilie, pe un urcuș abrupt, și zâmbea de bunătate.