Gherasim de la Neamț

Gherasim a fost un monah de la Mănăstirea Neamț din a doua jumătate a secolului al XIX-⁠lea, care s-⁠a prefăcut nebun pentru Hristos și a trăit peste douăzeci de ani într-⁠o chilie părăsită, deasupra Schitului Vovidenia. Este pomenit în Patericul românesc, după istorisirea arhimandritului Cleopa Ilie, și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire, iar anul adormirii nu se cunoaște.

După ce a făcut mulți ani cele mai umile ascultări ale mănăstirii, a început să se poarte ca un nebun, din dragoste pentru Hristos: se îmbrăca prost, vorbea fără rânduială, umbla desculț. Făcea toate acestea ca să-⁠și ascundă viața tainică. Înainte de sfârșit a spus unui părinte o prorocie: în vremea de apoi Mănăstirea Neamț se va pustii, Agapia se va scufunda și Văratecul va arde.

Văzându-⁠i viața, starețul i-⁠a rânduit o chilie părăsită la marginea pădurii, mai sus de Vovidenia, unde a trăit singur peste douăzeci de ani, în sărăcie, smerenie și nevoință ascunsă. Ziua citea Psaltirea în chilie, iar noaptea se ducea în pădure să se roage cu lacrimi. În zori se întorcea la chilie și dormea puțin. Hrana o primea de la obște: venea zilnic cu o cofă de lemn la trapeză, își lua mâncarea pe o zi și se întorcea.

Într-⁠o zi egumenul a observat că nu venise după hrană, nici a doua zi. Doi monahi au mers la chilie, au intrat pe fereastră, căci ușa era încuiată, și l-⁠au găsit adormit în mijlocul chiliei. Avea în mână o hârtie, scrisă cu creionul, în care cerea iertare părinților și fraților pentru toate smintelile pricinuite, îi ruga să nu înceteze a se ruga pentru el și spunea că nu a putut nici lui Hristos să placă, nici pe oameni să nu-⁠i smintească. Starețul a înțeles că pustnicul se prefăcuse bolnav de minte ca să fie defăimat de oameni și să-⁠L slăvească mai mult pe Dumnezeu. A fost petrecut de tot soborul și îngropat cu cinste în cimitirul mănăstirii.