Gherasim

Gherasim de la Mănăstirea Dionisiu, cu numele de mir Gheorghe Bakaludis, fiul lui Emanuil, s-⁠a născut în 1875 la Vavdos din Halkidiki. Tânăr, a mers ca lucrător în Sfântul Munte și a devenit monah la aspra mănăstire Dionisiu în 1902. Mulți ani, în mănăstirea sa, ca monah slujitor, diacon și preot, a fost drag tuturor pentru bunătate, politețe și virtute. Obișnuia să lase în fiecare zi puțină pâine pentru îngerul lui păzitor și să sporească zilnic, până nu mai mânca deloc. Egumenul Evloghie l-⁠a adus înapoi la calea de mijloc. În 1929 a plecat din mănăstire.

Prin orice biserică și mănăstire a trecut, în toată Grecia, a fost prețuit și iubit. Știa să se jertfească. Ca duhovnic, când era silit să oprească pe cineva de la Sfânta Împărtășanie, era trist toată ziua aceea și zicea: «Simt o asemenea durere, copiii mei, de parcă eu aș fi lipsit de Sfânta Împărtășanie.» Nerăutatea, răbdarea, nepătimirea îl împodobeau. Ieșea din Sfântul Munte cu niște ghete vechi, grele, cu cuie pe talpă. Când i s-⁠au oferit unele noi, a zis: «Astea le poartă doctorii. Și eu să-⁠mi pun așa ceva?» Acesta a fost răspunsul gingașului monah dionisiat neagonisit. Împărțea tot, ce avea și ce nu avea și ce i se dădea. Fiind sărac, dădea săracilor, încât nu avea nici prețul unui bilet de tramvai.

Rugăciunea nu o uita niciodată. Ore în șir se pierdea în dragostea sfintei metanii. Dacă uneori, bătrân, se odihnea puțin la amiază, se scula să citească slujba, crezând că a venit altă zi. Priveghea regulat. La multele «de ce» ale lumii răspundea: «Împărăția cerurilor se ia cu năvală și cei care se silesc o răpesc.» Petrecea multe patruzecimi cu puțină pâine și apă, rugându-⁠se pentru sănătatea sufletească și trupească a mulți bolnavi, pe care îi vindeca. Se spune că avea și darul înainte-⁠vederii. Ajunsese să-⁠l slujească sfinții. Și-⁠a dat sufletul șezând, cu metania în mână, la 5 august 1955. Pământul Atticii l-⁠a primit în ziua marelui praznic al Sfântului Munte, Schimbarea la Față, când biserica de pe vârful Athosului, mănăstirile Cutlumuș și Pantocrator și multe colibe au priveghere toată noaptea. Obișnuia să nu scuipe pe pământ și zicea: «Pământul trebuie respectat; din el am fost plăsmuiți și în el ne vom întoarce.» Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.