Hrisanti din Andros

Hrisanti din Andros a fost o nevoitoare simplă, rămasă fără tunderea monahală, care a trăit cincizeci de ani, ca izgonită și disprețuită, în Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Andros și a adormit de Sfântul Spiridon, în 1992. Este cinstită de credincioși ca o dreaptă, fără canonizare sinodală.

Era aproape necunoscută în afara Androsului, și acolo doar unora. Nu avea familie și ajunsese, poate încă fată, într-⁠o mănăstire din Siseroes, unde a trăit și a lucrat lângă monahii, în haine negre, ca o novice, fără să fie tunsă oficial. Era o fată isteață și evlavioasă. În 1943, când episcopul locului a început să schimbe rânduieli ale Bisericii, ea i-⁠a ținut piept fără teamă, apărând tot ce primise de la bărbații și femeile sfinte pe care le cunoscuse. Episcopul s-⁠a mâniat și a trimis-⁠o la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Andros, pe un deal între Batsi și Gavrion. Avea douăzeci și trei de ani, iar izgonirea ei a ținut cincizeci de ani.

Cele câteva monahii ale mănăstirii au ajuns să nu o suporte, din pricina statutului ei de exilată și pentru că era altfel. Cea dintâi stareță a iubit-⁠o ca pe o fiică, dar după moartea ei Hrisanti a fost tratată ca o proscrisă. Nu dormea cu celelalte, ci într-⁠o magazie neîncălzită, într-⁠o parte ruinată a mănăstirii; camera ei era plină de moloz. Nu era lăsată în biserică și, chiar iarna, stătea afară în timpul slujbelor, deși se strecura uneori în pridvor și își făcea cruce cu putere când erau pomeniți sfinții. Nu era lăsată să mănânce cu surorile și lua din ce rămânea după ele. Când aprindea un foc în bucătăria veche, o alungau.

Egumenul Dorotei de la Mănăstirea Sfântul Nicolae, duhovnicul ei vreme de ani, a spus că avea o minte ascuțită și știa mai multe despre treburile mănăstirii decât surorile. Uneori prevestea ce va urma dintr-⁠o hotărâre și avea mereu dreptate. Nu se plângea, își primise crucea cu seninătate și nu a cerut niciodată să plece. Era veselă, prima la poartă să primească oaspeții, cu care sta de vorbă până veneau surorile. Tânărul monah Vlaseu își amintește de ea ca de cineva cu un aer de altă lume. Se povestește că la Botezul Domnului, când toate surorile au luat apă de mare, trei dintre ele nu au putut-⁠o bea fiindcă era sărată, doar a ei era dulce, și ea a băut mai multe pahare, spunând „E dulce, e dulce”. A văzut o dată pe Maica Domnului.

Cu trei zile înainte de moarte, pe când se ruga, Maica Domnului i-⁠a spus: „Aici nu este stareță. Eu sunt stareța. Mai ai răbdare puțin și voi veni să te iau, și atunci te vei odihni”. Hrisanti s-⁠a bucurat nespus și le-⁠a spus surorilor, care au socotit că a născocit-⁠o ca să-⁠și necăjească stareța și au tratat-⁠o și mai aspru. În a treia zi, nemaiputând merge înapoi prin curte, împotriva unui vânt tăios, s-⁠a strecurat într-⁠o cameră goală și a murit în liniște, de ziua Sfântului Spiridon din 1992. Surorile nu au vrut să se slujească pentru ea în biserică. Părintele Dorotei le-⁠a spus: „A fost cea mai bună dintre voi”. A fost îngropată a doua zi, înfășurată într-⁠o pătură, fără sicriu. În ziua a noua, când părintele Dorotei și monahul Vlaseu au slujit parastasul la mormânt, deși vântul bătea cumplit, în jurul mormântului lui Hrisanti era liniște și căldură, iar lumânările au rămas aprinse. La patruzecea zi, o bătrână maică a strigat din fereastră: „O văd, o văd pe Hrisanti, merge pe deal”.