Iacob de la Zografu

Sfântul Cuvios Mucenic Iacob de la Zografu, cel de-⁠al doilea cu acest nume din cei douăzeci și șase de mucenici ai mănăstirii athonite Zografu, a pătimit în vremea când, după unirea cu Roma făcută de împăratul Mihail al VIII-⁠lea Paleologul în 1274, Sfântul Munte a fost pustiit de oști latine pentru statornicia în Ortodoxie. Despre el nu se spune altceva decât că era unul dintre monahii rămași în mănăstire; de aceea redăm pe scurt povestea.

Egumenul Toma, aflând înainte de venirea ostașilor, le-⁠a spus monahilor să plece cei ce vor să trăiască, iar cei ce doresc mucenicia să rămână. Douăzeci și șase au ales să rămână, între ei doi monahi cu numele Iacob, și s-⁠au închis în turnul mănăstirii. Ostașii latini au dat foc turnului, iar monahii au cântat psalmi și acatistul Născătoarei de Dumnezeu până și-⁠au dat sufletele Domnului, la 10 octombrie, între anii 1274 și 1284.

Este pomenit la 4 iulie (stil nou, zi schimbătoare), în Soborul cuvioșilor athoniți.