Iafet

Sfântul Drept Iafet a fost al treilea și cel mai tânăr fiu al patriarhului Noe, frate cu Sem și Ham (Facerea 5, 32). Sensul exact al numelui nu este stabilit. Unii cercetători îl leagă de verbul ebraic „a fi frumos”, iar o etimologie populară, pe un joc de cuvinte din textul masoretic („să lărgească Dumnezeu pe Iafet”, Facerea 9, 27), îl leagă de verbul „a fi lat” și arată moștenirea de către Iafet a unui teritoriu întins.

În toate listele fiilor lui Noe, Iafet este pomenit pe locul al treilea. Totuși, în Facerea 9, 24, Noe îl numește pe Ham fiul mai mic, ceea ce este probabil ecoul unei alte tradiții, deosebită de genealogiile care urmează strict ordinea cronologică. În tâlcuirea creștină, versetul nu a fost legat de Iafet, ci socotit un semn al stării duhovnicești mai joase a lui Ham față de a celorlalți frați. În tradiția rabinică Iafet era socotit fiul cel mai mare.

După scăparea din potop, Iafet, împreună cu frații săi, a primit binecuvântarea lui Dumnezeu și a luat parte la încheierea legământului (Facerea 9, 1 și 17). Când a aflat de la Ham de beția lui Noe, Iafet s-⁠a întors cu Sem în via lui și, cu respect, a acoperit goliciunea tatălui. Apoi Noe l-⁠a binecuvântat, zicând: „Să lărgească Dumnezeu pe Iafet și să locuiască în corturile lui Sem; iar Canaan să-⁠i fie rob” (Facerea 9, 27). Binecuvântarea poate arăta alianța de mai târziu a israeliților cu filistenii împotriva canaaniților, pe vremea regelui David. În așa-⁠numita Tablă a popoarelor, urmașii lui Noe sunt prezentați prin șapte fii ai lui Iafet: Gomer, Magog, Madai, Iavan (Elisa, după Septuaginta), Tubal, Meșec și Tiras (Facerea 10, 1-2). Iosif Flaviu i-⁠a pus în legătură cu numele a șapte popoare indo-⁠europene: chimerienii, sciții, mezii, ionienii, tracii, capadocienii și alții. Patru dintre fiii lui Iafet, Gomer, Iavan, Tubal și Meșec, sunt amintiți în cărțile proorocilor. Dintre urmașii lui Iafet cele mai cunoscute au fost triburile Chitim și Tarsis, care au dat numele unor ținuturi.

În tradiția apocrifă, cea mai amănunțită povestire despre Iafet se află în Cartea Jubileelor, unde este descris amănunțit teritoriul ce i-⁠a revenit. După acest apocrif, Iafet, din invidie față de Ham, a zidit o cetate, pe care a numit-⁠o Adotanelec în cinstea soției sale. În Oracolele sibiline, când fiilor lui Noe li se dau numele zeilor greci, Iafet este identificat cu titanul Iapet din mitologia greacă, tatăl lui Atlas, Prometeu și Epimeteu. În tradiția talmudică, binecuvântarea din Facerea 9, 27 arăta refacerea templului de către regele persan Cirus, urmaș al lui Iafet, sau învățarea Legii de către neamuri în limba greacă. Urmașii lui Iafet, Gog și Magog, sunt amintiți în Apocalipsă în descrierea luptei de la sfârșitul vremurilor. În tâlcuirea Bisericii vechi, chipul lui Iafet a devenit pildă de smerenie și blândețe. Binecuvântarea dată de patriarhul Noe lui Iafet însemnează întoarcerea popoarelor păgâne la Hristos.

După înțelegerile medievale, de la Iafet se trăgeau popoarele care locuiau mai ales în Europa. În lingvistica de la începutul secolului al XVIII-⁠lea a apărut ideea unui sistem de trei familii de limbi, una fiind cea „iafetică”. Termenul a fost înlocuit în prima jumătate a veacului al XIX-⁠lea de „indo-⁠germanic” și „indo-⁠european”.

Este pomenit în duminicile Sfinților Părinți și Sfinților Strămoși dinaintea Nașterii Domnului (în calendarul rusesc la 3 ianuarie și la 27 decembrie, zile schimbătoare).