Iefta

Sfântul Drept Iefta (în greacă Iefthae) a fost unul dintre judecătorii lui Israel, în jurul veacului al XII-⁠lea înainte de Hristos. Numele vine, se pare, din numele compus Ifta-⁠El, folosit ca nume de loc, „Dumnezeu deschide” sau „eliberează din robie” (Iisus Navi 19, 14 și 27). Iefta a fost căpetenia poporului evreu timp de șase ani (Judecători 11, 1-12). Fiu din afara căsătoriei al lui Galaad cu o desfrânată, a fost alungat de frații vitregi din casa tatălui și lipsit de moștenire. Așezat în ținutul Tob, a ajuns căpetenia unor oameni fugari și fără pământ ca el, asemenea ceții lui David, care a luptat împotriva lui Saul (1 Regi 22, 2).

Pentru că israeliții au început să slujească zeilor păgâni, Domnul i-⁠a pedepsit. Căzut sub stăpânirea unor străini, poporul lui Israel a strigat către Domnul, care s-⁠a îndurat, căci „sufletul Lui nu a mai putut îndura suferința lui Israel” (Judecători 10, 16) și i-⁠a trimis ca izbăvitor pe Iefta. Bătrânii lui Israel, adunați în sanctuarul din Mițpa, l-⁠au chemat pe Iefta ca să se împotrivească năvălirii amoniților, care tăbărâseră în Galaad. El a fost pus înaintea Domnului „căpetenie” și „cap al tuturor locuitorilor Galaadului” (Judecători 11, 6, 8, 11). Năvălirea amoniților izvora dintr-⁠o neînțelegere pentru teritoriu. Amoniții susțineau că ținutul „de la Arnon până la Iabok și Iordan” le aparținuse dintru început și cereau bătrânilor lui Israel să li-⁠l dea înapoi. Ca reprezentant al poporului, Iefta a încercat să-⁠i convingă pe amoniți de dreptul lui Israel asupra teritoriului în dispută și de zădărnicia luptei mai departe (Judecători 11, 12-28). În acest scop a trimis la curtea regelui amoniților două solii. Drept răspuns, regele a spus soliilor că zeul Hamos (Chemoș) le-⁠a dat amoniților acel pământ (Judecători 11, 24). Pe această bază unii cercetători au socotit că tratativele se purtau de fapt cu moabiții. S-⁠a presupus și că povestirea amestecă relatări deosebite, dintre care una reflectă un conflict mai vechi al israeliților cu moabiții. Cuvintele de încheiere ale lui Iefta: „Domnul, Judecătorul, să judece astăzi între fiii lui Israel și fiii lui Amon” (Judecători 11, 27) au însemnat sfârșitul tratativelor și începutul conflictului armat. Biruința lui Iefta a dus la război cu urmașii seminției lui Efraim, care, pretinzând întâietate între seminții, erau nemulțumiți că nu au luat parte la lupta împotriva amoniților. Iefta a încercat să rezolve pașnic dezbinarea, dar efraimiții au declarat război și au trecut Iordanul la Țafon. După bătălie, Iefta a poruncit să se așeze santinele de-⁠a lungul Iordanului pentru întâlnirea celor ce se retrăgeau. Aceasta a dus la nimicirea efraimiților, recunoscuți pentru că pronunțau greșit cuvântul „șibolet” (Judecători 12, 1-6). Descrierea biruinței lui Iefta se încheie cu fraza: „Galaadul se afla în mijlocul lui Efraim și al lui Manase” (Judecători 12, 4), care mărturisește că în acea perioadă societatea israelită nu era unită.

Înainte de bătălia cu amoniții, Iefta a făgăduit Domnului să aducă „ardere de tot” ceea ce va ieși „din porțile casei lui în întâmpinarea lui” (Judecători 11, 31). Jertfele omenești, interzise de Legea lui Moise (Levitic 18, 21; 20, 2-5; Deuteronom 18, 9-10), existau doar în cultul păgân al popoarelor din jurul lui Israel. De aceea mulți tâlcuitori socotesc că Iefta, făcând juruința, s-⁠a gândit la animalele de casă, care atunci locuiau sub același acoperiș cu omul. Totuși, cea dintâi care a ieșit să-⁠l felicite pe Iefta pentru biruință a fost fiica lui necăsătorită, care a primit cu supunere soarta, cerând doar două luni de amânare ca să-⁠și plângă soarta. Povestea aceasta a stat la baza unui obicei anual al femeilor israelite de a plânge timp de patru zile (Judecători 11, 29-40). Mulți cercetători moderni văd în această povestire una care, cu scop moralizator, descoperă obârșia obiceiului de bocire la femeile evreice. Motivul jertfirii unui copil se află și în legendele eroilor antichității, de pildă la regele cretan Idomeneu, care, întorcându-⁠se din războiul Troiei și ajuns într-⁠o furtună puternică, a făgăduit să jertfească unui zeu pe primul om pe care îl va întâlni pe țărm.

Încă Iosif Flaviu, remarcând virtutea fiicei lui Iefta, care „nu a socotit prea mare nenorocire să plătească cu viața pentru biruința tatălui și pentru redobândirea libertății concetățenilor ei”, socotea această jertfă „și nelegiuită, și neplăcută Domnului Dumnezeu”. După fericitul Augustin, acest pasaj greu de tâlcuit nu cuprinde o apreciere sau osândă vădită din partea Domnului. Juruința nesocotită a lui Iefta, care a dus la uciderea propriei fiice, a fost îngăduită de Domnul spre a arăta că jertfele omenești sunt nepermise și că făgăduințele trebuie făcute lui Dumnezeu din dragoste, nu din patimă. Povestirea este o preînchipuire a uciderii Sfântului Ioan Botezătorul de către regele Irod, tot din pricina unui jurământ făcut în grabă. Jurământul fără minte al lui Iefta a fost o ispită diavolească. Fiica lui Iefta vestește nevoința fecioarelor creștine. În Talmud se spune că dintre toți cei osândiți pentru jurăminte nesocotite, Iefta a fost singurul care și-⁠a regretat nechibzuința.

Cu toată înfățișarea nu pe deplin limpede, Iefta este pentru Sfântul Apostol Pavel un exemplu de credință sinceră, căci îl pomenește între proorocii Vechiului Testament care „prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințe” (Evrei 11, 33).

Este pomenit în duminicile Sfinților Părinți și Sfinților Strămoși dinaintea Nașterii Domnului (în calendarul rusesc la 3 ianuarie și la 27 decembrie, zile schimbătoare).