Ilarie de la Neamț

Ilarie a fost arhimandrit și stareț al Mănăstirii Neamț între 1818 și 1823, ucenic al Sfântului Paisie, originar din Bucovina. A adormit în toamna anului 1823. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

Arhiva mănăstirii îl descrie ca drept moldovean, om împodobit cu multe fapte bune, bogat în cele duhovnicești, viteaz în toate scârbele. Prima lui grijă a fost păstrarea vieții duhovnicești în lavră și în cele patru schituri ale ei. Neamțul și Secu numărau atunci peste cinci sute de monahi în obște și aproape o sută de sihaști în păduri, mai ales în jurul Pocrovului, Sihăstriei și Sihlei. Ilarie a păstrat unitatea monahilor, râvna pentru biserică, rugăciune și ascultare și citirea Părinților. Sub îndrumarea lui s-⁠au tipărit la Neamț Cuvintele Sfântului Isaac Sirul (1819), Sfânta Evanghelie (1821), Cartea pentru pravilă (1823) și Psaltirea (1823-1824).

În vremea lui au venit încercări grele: luptele dintre turci și eteriștii greci, arderea Secului și a Sihăstriei, risipirea monahilor prin sate și păduri și jefuirea lăcașurilor. Ilarie a ascuns în munți icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și tipografia și, plătind o sumă de bani, a scăpat Neamțul de foc și pustiire. În 1822, când Moldova s-⁠a liniștit, a trimis trei monahi să aducă icoana din munte, iar el cu toată obștea au întâmpinat-⁠o cu lacrimi, au așezat-⁠o în biserică și au făcut priveghere de mulțumire. În locul unde fusese ascunsă a întemeiat Schitul Icoana, în cinstea Maicii Domnului.

După șase ani de păstorire, obștea fiind întărită din nou, Ilarie a adormit cu pace în toamna lui 1823, plâns de tot soborul.