Ioachim

Ioachim de la Mănăstirea Vatoped, numit Ioachim Balasis, a fost un athonit autentic. Iubea mult pe Maica Domnului, Sfântul Munte, istoria lui și pe părinții athoniți. Se deosebea prin hărnicie, dragoste de studiu și de virtute. Evita multele griji și multele cuvinte. Era un monah uitat, smerit și bun. Sărăcia îi dădea o inimă bogată. Părintele Ioachim a fost acuzat, dar nu a acuzat pe nimeni.

S-⁠a născut în 1893 în satul Dafni din Kalavryta, din părinți evlavioși cu mulți copii; era cel mai mare dintre cei opt frați. Primele cuvinte, ca prunc, au fost, în chip minunat: «Eu mă voi face călugăr.» După absolvirea gimnaziului a lucrat un timp într-⁠un magazin alimentar din Patras. A cunoscut și s-⁠a legat de duhovnicul Gherasim Paraskevopulos († 1964). Din Dafni din Kalavryta a venit la Dafni din Athos în 1915 și s-⁠a dus în schitul Kavsokalivia, unde a stat câteva luni lângă obștea părintelui Hariton († 1906). Acolo, în coliba Acatistului, domneau tăcerea, liniștea, rugăciunea, umilința, sărăcia și fericirea. În 1916 a venit la coliba Nașterii Maicii Domnului a Pantocratorului, cu tradiție colivadă, și a fost tuns monah de bătrânul Onufrie. Un deceniu a muncit aici din greu, iar unica lui mângâiere era studiul de noapte. A stat puțin într-⁠o colibă uscată a Kavsokaliviei, apoi la coliba Sfântului Dimitrie din Kerasia, unde trăise vestitul Hagi-⁠Gheorghe († 1886), iar în coliba vecină a Înaintemergătorului a avut o mică obște. Ucenicul lui, ieromonahul Andrei († 2004), scrie că era senin, blând, dulce în purtări, plin de bunătate, iar cuvintele lui pline de înțelepciune și de pilde.

În 1942 a luat cu obștea coliba iviriților a Sfinților Teodori, în 1953 coliba Bunei Vestiri a Simonopetrei și în sfârșit, în 1971, coliba Înălțării Domnului a Vatopedului, unde a rămas până la moarte cu ucenicul credincios, monahul Teodor. În cei șaptezeci și trei de ani petrecuți în Athos a ieșit doar de trei ori, foarte scurt, din mare nevoie, și nu și-⁠a vizitat locul natal. Nu a avut corespondență nici cu rudele. Când mama i-⁠a trimis o scrisoare, s-⁠a emoționat, nu a citit-⁠o toată și a ars-⁠o. Se ruga zilnic: «Doamne Iisuse Hristoase, tot ce e străin, nelegiuit, nedrept și vătămător sufletului să plece oricum vrei. Să mi-⁠l fure, să mi-⁠l ceară, dacă au nevoie, să se strice. Numai să nu mă împovăreze sufletul.» Iubea mult studiul: «În Munte m-⁠au ținut cărțile.» Avea legătură duhovnicească cu bătrânii Ioasafeilor, Danielilor, Thomadelor, cu Gherasim Mikragiannanitul, Andrei și Teodosie Agiopavlitul, Atanasie Lavriotul doctorul, Atanasie Ivirițul, Iosif Peșteraul, Evloghie Fanerómenul, Teoclit Dionisiatul, Paisie Aghioritul și alții. Acesta din urmă, vizitându-⁠l bolnav greu și suferind mult, i-⁠a spus: «Hei, Moș Ioachim, vrei numai cununa monahului? Ia și pe cea a mucenicului.»

A adormit în pace, cu o expresie de bucurie întristată, în 1988. La înmormântare a oficiat episcopul Hrisostom al Rodostolonului cu douăzeci de preoți și cincizeci de monahi. Povestirile lui frumoase despre Athos au fost publicate în carte, spre bucuria ucenicului. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.