Ioan Domvoitul

Cuviosul Ioan Domvoitul, în lume Ioan Smirnaios, a fost monah și poet la Mănăstirea Sfântul Serafim din Domvu, în Beoția, născut la Pireu în 1903 și adormit la 1 iunie 1962. Este cinstit de credincioși ca un nevoitor sihastru, fără canonizare sinodală.

S-⁠a născut la Pireu, în 1903. Tatăl lui era constructor de nave din Ermoupoli, din Syros, iar mama din insula Hydra. La doi ani a rămas orfan și a fost crescut de bunica sa în frica de Dumnezeu. A fost un tânăr bine învățat și a terminat Facultatea de Drept a Universității din Atena; colegii îi ziceau „duhovnicescul”, iar profesorii l-⁠ar fi vrut pentru o carieră universitară. Era blând, vesel, îngăduitor, gata să ajute fără să se arate. Citea Sfânta Scriptură zi și noapte, după rugăciune, și socotea rugăciunea hrana sufletului. Cu binecuvântarea duhovnicilor lui, mitropolitul Gheorghe al Calavrytei și Egialiei, cuviosul Ieronim de la Simonopetra și părintele Constantin Paraschevas de la biserica Sfântul Ioan Rentis din Pireu, a urcat treptele virtuților. Dragostea dumnezeiască l-⁠a despărțit de rude, de prieteni și de zgomotul Pireului.

La început s-⁠a dus la Mănăstirea Cuviosului Meletie, la poalele muntelui Kithairon, lângă Oinoi, la hotarul dintre Attica și Beoția. S-⁠a înfățișat egumenului ca un portar neștiutor de carte, așa că i s-⁠a dat ascultarea de a fi păstor și de a aduna lemne din pădure. Când i s-⁠a aflat identitatea, a plecat în taină la Mănăstirea Cuviosului Serafim din Domvu, unde a trăit retras toată viața. Își săvârșea acolo virtuțile în ascuns, ucigându-⁠și trupul și rugându-⁠se neîncetat, și scria Poeziile Călugărului, publicate după moartea lui în trei volume de Mitropolia Tebei. Ocolea întâlnirile cu oamenii, spunând: „Fie te folosești, fie folosești pe altul, fie pleci”, dar rămânea mereu plin de har.

La 8 septembrie 1943 a primit îngerescul chip. A trăit simplu în chilia lui strâmtă de lângă clopotniță și scria în picioare, la fereastră. Singurele lui bunuri erau două cutii, numite de el „paharul de aur și cel de argint”. Mânca puțin, priveghea ca nimeni altul și, în fiecare noapte, la aceeași oră, mergea la biserică să sărute ușa ei, indiferent de vreme. Focul în sobă îl făcea rar și scrisese cu creta pe oala neagră: „Călugărul nu vrea vorbă”. A primit darul lacrimilor, iar mâinile, genunchii și fruntea îi erau bătătorite de metanii. Îi uimea pe toți prin cucernicia cu care citea psalmii și proorocii, cânta cu dulceață și nu l-⁠au văzut niciodată șezând la privegheri. Când trebuia să meargă la Atena sau la Pireu, mergea pe drumul cel mai scurt, cu capul plecat, fără să se uite la oameni sau la magazine.

La 1 iunie 1962 a adormit în timpul Pavecerniței, îndată ce a terminat Crezul: și-⁠a ridicat mâinile ca și cum ar fi văzut pe cineva și, cu un zâmbet larg, a plecat la Domnul.