Ioanichie

Ioanichie de la Mănăstirea Dionisiu, cu numele de mir Alexandru Anthimu, fiul lui Anthimos și al Panaghiotei, s-⁠a născut la 22 iulie 1942 în Cipru, în satul Agridaki din eparhia Kyrenia, azi ocupată de turci. Părinții lui, oameni cu frică de Dumnezeu, au avut șase copii, el fiind primul. Tatăl, la moarte, a spus celor de față: «Vedeți pe acești doi în alb?» și și-⁠a dat imediat sufletul; mama, la sfatul lui, a fost tunsă monahie cu numele Maria în ultimii zece ani ai vieții și a murit de cancer la creier. După școala primară a urmat Academia Americană din Larnaca și a lucrat ani de zile la o bancă engleză. Arzând de dor dumnezeiesc și de dorința vieții liniștite a monahilor, a plecat în Sfântul Munte la 1 septembrie 1967. Un jurnal personal păstrat din timpul când era laic arată luptele lui zilnice, multe fapte filantropice, vizite în spitale și locuri de suferință, precum și rugăciuni improvizate, pline de dragoste pentru Dumnezeu și de grija mântuirii sufletului.

În bătrânul Haralambie a găsit «un bun bătrân, un om sfânt» căruia i-⁠a încredințat viața. L-⁠a cunoscut la Dafni, când acesta mergea de la Noul Schit la Hilandar să înscrie un frate novice. Întrebat dacă poate veni și el, bătrânul l-⁠a primit cu bucurie. Marea schimă a primit-⁠o la Burazeri la 15 august 1968, cu numele Ioanichie, în amintirea ultimului bătrân rus rămas în chilie, ierodiaconul Ioanichie. La 15 septembrie 1979 l-⁠a urmat pe bătrânul Haralambie și obștea de douăzeci în Mănăstirea Sfântul Dionisie, iar a doua zi a fost ales proistos al Sinaxei bătrânilor. A fost de patru ori protepistat (1984-1985, 1994-1995, 1999-2000, 2004-2005). Ani de zile a slujit la arhondaric, cu mare râvnă pentru odihna sufletească și trupească a pelerinilor, ajutându-⁠i mai ales pe străini și pe cei de altă credință, discutând cu ei și ducându-⁠i în catolicon, unde le explica martiriile și viețile sfinților din frescă, introducându-⁠i fără să-⁠și dea seama simplu în credința și teologia ortodoxă. Dormea puțin, ochii lui erau aproape mereu înnegriți de privegherea tainică. După 1987 s-⁠a ocupat din nou cu zugrăvitul de icoane, învățat la Burazeri. A fost tipicar din prima zi și a păzit tipicul mănăstirii până la ultimul amănunt; nu a lipsit niciodată de la slujbe, nici în boală grea.

În 2006 a căzut grav bolnav, o boală pe care a purtat-⁠o cu răbdare; frații l-⁠au slujit cu bucurie zi și noapte. Într-⁠o taină mărturisise că dorea martiriul. La 26 mai 2006, marțea Mironosițelor, starea i s-⁠a agravat și a intrat aproape în comă. Bătrânul a coborât și i-⁠a citit rugăciunea la ieșirea sufletului, și după câteva minute a adormit liniștit, înconjurat de frații care plângeau. Comunitatea Sfântului Munte a trimis o scrisoare de condoleanțe, subliniind slujirea lui plină de cuviință, înțelepciune și socoteală. Avea 63 de ani. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.