Ioanichie

Ioanichie din Schitul românesc Prodromu s-⁠a născut în orașul Zărnești, județul Brașov, în România. Tânăr, s-⁠a căsătorit și a avut doi copii; mai târziu toți au devenit monahi. Aproximativ zece ani a viețuit în schitul românesc al Sfântului Ioan Botezătorul din Sfântul Munte. Apoi s-⁠a întors în patrie și a viețuit la mănăstirile Neamț și Sihăstria, unde s-⁠a remarcat ca egumen. Citea cu dragoste și luare-⁠aminte Sfânta Scriptură, mai ales Psaltirea, și pe sfinții părinți. A avut în viață multe ispite, lipsuri și necazuri de la oameni și demoni, dar le-⁠a răbdat pe toate cu credință și răbdare, cu ajutorul Domnului, al Maicii Domnului și al sfinților.

De obicei mânca sâmbăta și duminica, mai ales în Postul Mare. La slujbe avea lacrimi. Era un liturghisitor foarte bun și douăzeci de ani a liturghisit zilnic. În obștea lui avea un tipic chinovial aspru, neschimbat, pe care îl păzea el primul. Problemele le rezolva prin rugăciune și post. Avea darul de a izgoni duhurile rele de la oameni. Cu Sfântul Maslu vindeca bolnavi. A fost recunoscut mai ales ca părinte duhovnicesc al multora: prin patrafirul lui au trecut, pe lângă monahii lui, mulțime de oameni, episcopi, egumeni, nevoitori și mireni. Era iubitor, atent și mărinimos față de toți și mângâia pe fiecare cu cel mai bun cuvânt. Canonul pe care îl da cel mai des era postul, rugăciunea și citirea Psaltirii. Avea mare socoteală. Spunea: «Când ești tulburat și cu mintea tulbure, nu poți judeca și hotărî după voia lui Dumnezeu.» Încheia sfaturile cu îndemnul: «Să nu uitați niciodată aceste trei lucrări: să aveți frica de Dumnezeu, să vă păziți mintea curată și să ziceți mereu ''Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-⁠mă''.»

Spre sfârșit a cunoscut ispite mari și continue: i-⁠a ars biserica mănăstirii, tâlharii l-⁠au jefuit, l-⁠au bătut și l-⁠au orbit. Din pricina acestor ispite mulți monahi ai lui au plecat la alte mănăstiri. Dar pentru răbdarea lui a avut și mângâieri dumnezeiești; însăși Maica Domnului a venit să-⁠l ajute când era singur și bolnav. Ultimele lui cuvinte au fost către obștea sa de patruzeci de monahi: «Dacă nu păziți cu evlavie tipicele, postul și făgăduințele voastre monahale, să știți că acest loc va rămâne iar pustiu. Căci lui Dumnezeu îi place mai mult un loc pustiu și curat decât unul cu mulți monahi dezbinați.» Și-⁠a prevăzut sfârșitul și a adormit întru Domnul la 5 septembrie 1944, luminat egumen al monahismului românesc, ale cărui începuturi sunt în sfântul Athos. Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.