Iosif Rusu de la Dintr-⁠un Lemn

Iosif Rusu, născut în 1883 la Icușești, în Neamț, a fost protosinghel și duhovnic al Mănăstirii Dintr-⁠un Lemn din Vâlcea, numit părintele săracilor. A adormit la începutul anului 1966. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

Era fiul unor părinți iubitori de Dumnezeu. În 1908 tânărul Ioan a intrat ca frate la Mănăstirea Bogdana din Bacău, iar după doi ani a primit tunderea monahală. În 1911 a fost hirotonit diacon și preot de episcopul Romanului, Gherasim Safirin. În 1914 a plecat la Sfântul Munte, unde s-⁠a nevoit opt ani cu post și rugăciune. Întors în țară, a fost zece ani preot paroh în Brâncoveni, în Dolj, apoi între 1933 și 1940 egumen la Mănăstirea Calui, iar din 1940 duhovnic la Dintr-⁠un Lemn.

La Brâncoveni era atât de blând și milostiv, încât toți îl iubeau, iar bolnavii veneau la el și se vindecau. Iubea mai ales rugăciunea și milostenia. Pentru el biserica era însuși Dumnezeu: zi și noapte stătea în biserică, slujea cu bucurie și lacrimi. Când auzea toaca sau clopotul, își chema ucenica și spunea că merg la Dumnezeu. Își sfătuia fiii duhovnicești să vină cât mai mulți la biserică, bogați și săraci, flămânzi și sătui. Douăzeci și șase de ani a slujit zilnic Liturghia la Dintr-⁠un Lemn, fiind singurul preot și duhovnic: după slujbă citea la bolnavi, spovedea obștea, sfătuia, împărțea milostenie la săraci. Slujea liniștit și fără grabă. La proscomidie pomenea cu grijă pe toți, spunând că a primit banul săracului și al văduvei și va da socoteală.

Maicile povestesc că adesea, în drum spre biserică, vrăjmașul îi ieșea înainte în chip de câine negru și îl trăgea de rasă într-⁠altă parte. El făcea semnul Sfintei Cruci și spunea să piară din fața lui, să meargă la biserică, apoi intra cu chipul luminat. Avea grijă și de cei răposați: patruzeci de zile slujea pentru ei Liturghia și parastasul, apoi făcea masă pentru toți și da milostenie la săraci.

După cincizeci și opt de ani de nevoință și milostenie, a adormit la începutul lui 1966 și a fost petrecut de maici și de oamenii din satul Dezrobiți, îngropat între stejarii bătrâni din cimitirul mănăstirii.