Iov Boretki

Sfântul Iov Boretki, în lume Ivan Matveevici Boretki, a fost mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii între 1620 și 1631, în Patriarhia Constantinopolului, cu titlul de exarh al scaunului constantinopolitan. S-⁠a născut în jurul anului 1560 la Birča (Bircza), în ținutul Przemyśl, în familia unui mic nobil, și a adormit la Kiev în 1631. Cărturar, dascăl, traducător și apărător al ortodoxiei împotriva unirii cu Roma, a restabilit ierarhia ortodoxă în Kiev. A fost trecut între sfinți în 2008 de Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului.

Tinerețea și școala

Familia lui venea din Birča din Galiția. Era bun cunoscător al limbilor vechi și al scrierilor Sfinților Părinți. Se credea că a învățat la școala frăției din Lvov, dar, ținând seama că știa latina strălucit, iar în școala aceea latina nu se preda înainte de 1604 (el însuși a fost primul ei profesor), cel mai probabil a învățat la Academia din Ostrog și apoi la Universitatea din Cracovia. Din 1604 a predat latina și greaca la școala frăției din Lvov, iar în 1604-1605 a fost rectorul ei. Între 1610 și 1615 a fost preot la biserica Învierii din Podil, Kiev, unde a înființat o școală parohială, și avea curte proprie pe Podil. A făcut parte din cercul de cărturari al arhimandritului Lavrei Pecerska, Ilie Pletenețki.

A fost unul dintre întemeietorii frăției din Kiev și al școlii ei, profesor și primul rector al ei (1615-1618). Preda greaca și latina, probabil și filosofia, și avea grijă de școală și de elevi: le dădea pe cheltuiala lui manualele, a început o bibliotecă și îi întreținea pe săraci și pe orfani. Kievenii îl cinsteau și îl numeau „al doilea Ioan Milostivul”. A urmărit și învățarea corectă a cântării bisericești, străduindu-⁠se să alunge „homonia”, întinderea cuvintelor prin adăugarea de vocale în dauna melodiei. În școlile frăției a susținut ideea învățăturii deschise tuturor, fără deosebire de stare: în statutul școlii frăției din Luțk, aprobat de el, scrie că bogații nu trebuie să aibă în școală nimic mai mult decât săracii, afară de învățătură.

Călugărirea și mitropolit

În decembrie 1619 el și soția lui, Nichifora Fiodorovna Cehovici, au primit tunderea în monahism. A fost egumen al mănăstirii Sfântul Mihail cu Cupolă de Aur din Kiev, iar Nichifora, după tradiție, egumenă a mănăstirii Sfântul Teolog, din incinta aceleia. La 9 octombrie 1620 (după izvoare engleze, în august) patriarhul Teofan al III-⁠lea al Ierusalimului, cu binecuvântarea Patriarhiei Constantinopolului, l-⁠a pus mitropolit al Kievului. Restabilirea ortodoxiei în vechiul Kiev a fost cu putință prin sprijinul armat al cazacilor hatmanului Petro Sahaidacinîi. După Unirea de la Brest (1596), ierarhia ortodoxă fusese înlocuită cu cea greco-⁠catolică; acum a fost restabilită, iar Iov a fost primul ei mitropolit după restaurare și a rămas până la moarte. A fost numit „exarh al scaunului Constantinopolului”.

Cu lucrarea aceasta a avut parte de greutăți. La 22 martie 1621 autoritățile regale l-⁠au declarat spion. La 25 mai 1621 a protestat împotriva mitropolitului unit, care răspândea zvonuri false despre el. În noiembrie 1621 hatmanul Sahaidacinîi, care luptase împotriva turcilor și fusese greu rănit în bătălia de la Hotin, auzind de samavolniciile uniților, a venit iar la Kiev. Hatmanul și toată oastea zaporojeană s-⁠au înscris în frăția Bobotezei din Kiev și au luat astfel făgăduința deschisă de a fi ocrotitori și apărători ai ortodoxiei în voievodatul Kievului. La 15 decembrie 1621 Iov a dat scrisoarea „Sfat întru cucernicie”, în care îndemna pe ortodocși să se țină tare de ierarhia legitim restabilită. Împreună cu alți doi arhierei a scris „Protestația” (1621), un memoriu în apărarea ierarhiei restabilite, în care spune că ucrainenii sunt cetățeni ai pământului lor și au dreptul să trăiască pe pământul natal și să păstreze credința părinților. A scris și „Justificarea” (1622). Totodată a căutat înțelegerea între ucrainenii ortodocși și cei catolici și greco-⁠catolici, împreună cu mitropolitul unit Iosif Velamin Rutski, dar n-⁠a izbutit să câștige sprijinul cazacilor pentru acest plan. S-⁠a pronunțat și pentru legături mai strânse între Ucraina, Belarus și Moscova; în 1624 a cerut guvernului moscovit ajutor pentru ortodocșii din Ucraina, dar țarul a respins cererea, căci statul era slăbit de războiul cu Polonia.

Scrierile și sprijinul tipografiilor

A tradus și a editat „Antologhionul” (Kiev, 1619), o Minee aleasă pe un an, tradusă din greacă și completată cu slujbe ale sfinților ruși și cu scurte vieți. Îi sunt atribuite „Dialogul despre credința ortodoxă” (Ostrog, 1606), „Limonarul” (Kiev, 1628), o traducere cu adaosuri a Patericului Sinait, „Apolia, adică nimicirea apologiei lui Meletie Smotrițki” (Kiev, 1628, scrisă împreună cu alții), „Plângere pentru cucernicie”, cu îndrumări pentru ortodocși în vreme de prigoană, și, după unii cercetători, „Prevenirea” (Lvov, 1605-1606), una dintre cele mai de seamă lucrări ale polemicii ucrainene, împotriva catolicismului și a unirii. A sprijinit pe tipografii din Kiev Timofei Verbițki și Spiridon Sobol: i-⁠a împrumutat bani lui Verbițki și avea clădirea de pe Podil în care funcționa tipografia lui Sobol; în „Ceaslovul” lui Verbițki (1625) se află o dedicație către el. Kievenii îl numeau „mitropolitul cazacilor”. Se spune că a fost îndrumătorul duhovnicesc și politic al lui Petru Movilă.

Adormirea și cinstirea

A murit la Kiev în 1631. Izvoarele nu se potrivesc asupra zilei: unele dau 2 martie 1631, altele 2 (12) octombrie. A fost îngropat în mănăstirea Sfântul Mihail din Kiev. Din căsătoria cu Nichifora a avut un fiu, Andrei Boretki, stolnic și voievod la Elets în 1652-1653 (mort în 1656). În 2008, la un sinod local al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a Patriarhiei Kievului, a fost trecut între sfinți ca ierarh.