Iov Burlacu de la Neamț

Iov Burlacu, născut în 1874 la Boroaia, în Suceava, a fost monah la Mănăstirea Neamț, farmacist al mănăstirii și îngrijitor al monahilor bătrâni și bolnavi, mare nevoitor și iubitor de săraci. A adormit în toamna anului 1941. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

În 1906 și-⁠a luat crucea și a intrat în obștea Neamțului, unde s-⁠a nevoit treizeci și cinci de ani, cu aceeași ascultare de farmacist și infirmier la bolniță. Patericul spune că îi întrecea pe ceilalți monahi prin trei fapte bune: postul, rugăciunea neîncetată și trezvia minții. Avea mereu privirea în jos și se gândea la moarte. Ucenicul lui spunea că nu l-⁠a văzut niciodată râzând sau vorbind cuvinte de prisos. Vorbea puțin, iar cuvintele lui pătrundeau în inimi. Mânca o dată pe zi, seara, și dormea câteva ore pe o bancă, cu un bolovan de piatră învelit în ziar sub cap. Spunea monahilor să fie gata de drum, că nimeni nu e veșnic pe pământ, și că cel pregătit așteaptă cu bucurie ceasul morții, la care a cugetat toată viața.

Cunoștea bine plantele medicinale. Le aduna vara din poieni și păduri, le păstra și făcea din ele siropuri și alifii, pe care le dădea gratuit monahilor și mirenilor bolnavi, veniți din toate mănăstirile și satele din jur. La bolniță își avea chilia și farmacia; acolo stătea zi și noapte lângă bolnavi, mângâindu-⁠i, legându-⁠le rănile și schimbând paturile. Toți îl iubeau și îi spuneau părintele nostru. Noaptea nu lipsea de la biserică, stând în picioare, în urma tuturor, cu privirea în jos. Avea mare evlavie la Maica Domnului, căreia îi citea acatistul și paraclisul în chilie.

Era milostiv: zilnic veneau la el copii orfani, bolnavi și oameni săraci din Pipirig, pe care îi hrănea cu mâncare de la bolniță și le dădea un ban. Când un părinte l-⁠a întrebat dacă monahul trebuie să dea milostenie, a răspuns că, dacă are, trebuie să dea; monahii adevărați sunt scutiți, dar numai dacă nu au nimic. Se povestește că, după ce a cumpărat o icoană cu șapte sute de lei, a vândut-⁠o cu trei sute, spunând că altfel nu ar fi avut pomană, iar dacă ar fi dat-⁠o fără bani, l-⁠ar fi biruit gândul mândriei. Altă dată a dat unui om cu șapte copii haina groasă de iarnă primită de la un părinte, spunând că el are de toate. A adormit în toamna lui 1941 și a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.