Ipolit Halin

Arhimandritul Ipolit (Ippolit) Halin (în lume Serghei Ivanovici, 1928-2002) a fost monah la Pskov și la Sfântul Munte Athos și, din 1991, egumen și duhovnic al Mănăstirii Sfântul Nicolae din Rylsk, regiunea Kursk. Este cinstit de credincioși ca stareț, fără canonizare sinodală; se pregătesc materiale pentru canonizarea lui.

S-⁠a născut la 18 aprilie 1928 în satul Subotino, regiunea Kursk, ca al optulea copil al unei familii țărănești evlavioase; trei frați au murit pe front. Satul este aproape de Moșnino, socotit locul de naștere al Sfântului Serafim de Sarov, de aceea a fost numit mai târziu „Serafimul de Sarov al zilelor noastre”. A slujit copil în altar la biserica unchiului său, protoiereul Mihail Halin, a terminat zece clase, școala profesională de turnători și școala pedagogică. A făcut armata între 1948 și 1951.

La douăzeci și opt de ani s-⁠a hotărât să se dăruiască lui Dumnezeu și la 1 august 1957 a intrat novice la Mănăstirea Glinsk, unde a cunoscut pe bătrânii Serafim Amelin și Serafim Romanțov. Duhovnicul său a fost schiarhimandritul Andronic Lukaș. Greu bolnav de pneumonie, a fost vindecat după trei zile de rugăciune a starețului Andronic. După închiderea Glinskului s-⁠a mutat la Pskov, unde s-⁠a îndrumat la ieroschimonahul Simeon Jelnin (canonizat în 2003) și la ultimii bătrâni de la Valaam, Mihail Pitkevici și Nicolae Monahov. La 12 februarie 1959 episcopul Ioan Razumov l-⁠a tuns monah cu numele Ipolit, în cinstea Sfântului Ipolit al Romei; a fost hirotonit ierodiacon pe 20 februarie 1959 și ieromonah pe 14 iunie 1960.

În 1966 a făcut parte dintr-⁠un grup de patru monahi ai Mănăstirii din Pskov, primii care au putut pleca din URSS pe Athos, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. A viețuit acolo șaptesprezece ani, în chilia Sfântului Siluan Athonitul, ca vistiernic și econom și a reprezentat mănăstirea în Sfântul Chinot. Cu ceilalți monahi ruși a ajutat la păstrarea mănăstirii, care ajunsese la mai puțin de zece monahi, în comunitatea rusească. Se spune că a păstrat moaștele Sfântului Siluan, pe care unii monahi voiau să le ascundă. A fost în legătură cu Paisie Aghioritul, cu Arsenie Peșterarul și cu alți bătrâni ai Muntelui. Din motive de sănătate a părăsit Athosul la 4 septembrie 1983, s-⁠a întors la Pskov în 1984, a fost înălțat egumen și, în 1985, arhimandrit.

În 1986 a fost primit în clerul eparhiei Kursk, unde a refăcut din ruine mai multe biserici de sat. La 16 octombrie 1991 a fost numit egumen al Mănăstirii Sfântul Nicolae din Rylsk, aflată în ruine, și a dedicat ultimii unsprezece ani ai vieții refacerii ei. La început a dormit aproape sub cerul liber, sub un acoperiș stricat; slujbele au început din prima zi în biserica Sfântului Nicolae. A reînființat gospodăria mănăstirii, a organizat cinci schituri și a transformat în mănăstire de maici schitul din Bolșegneușevo, în 1999. Pe 4 decembrie 2002 a căzut în comă din pricina unui accident vascular și a trecut la Domnul la 17 decembrie, la mănăstirea din Rylsk. A fost înmormântat la 19 decembrie, de Sfântul Nicolae, lângă altarul bisericii Sfântului Nicolae.

Cei care l-⁠au cunoscut îl descriu ca un chip al blândeții, cu o dragoste fără ascunziș. Mormântul îi este cercetat de tot mai mulți pelerini, iar în 2005, la Marino, a fost dezvelit un monument.