Irinarh Roseti

Irinarh Roseti, născut în 1771 la Focșani, a fost arhimandrit, tipograf, sihastru și întemeietorul Mănăstirii Horaița; a trăit ultimii șaisprezece ani la Muntele Tabor și a adormit acolo la 26 decembrie 1859. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.

Era din familia de dregători moldoveni Roseti, iar părinții lui, Nicolae și Pelaghia, l-⁠au crescut în frică de Dumnezeu și l-⁠au dat la învățătură românească și grecească. La douăzeci de ani, când voiau să-⁠l căsătorească, a plecat noaptea, pe ascuns, în vremea unei nunți, la Mănăstirea Neamț ca să se facă monah. Se povestește că în drum a adormit puțin la marginea pădurii și i s-⁠a arătat în vis un tânăr care i-⁠a arătat un munte și i-⁠a spus să se urce acolo, ceea ce a înțeles mai târziu ca Muntele Tabor. După trei ani de ascultări umile a fost călugărit și dat ajutor tipografiei mănăstirii, înființate în 1807, unde a ajuns tipograf iscusit și a lucrat la tipărirea Vieților Sfinților. Când a murit tatăl său, a primit moștenirea trimisă de mama sa, două sute de galbeni, și a predat-⁠o îndată starețului pentru nevoile mănăstirii.

Dorind să urmeze părintelui său duhovnicesc, ieroschimonahul Iosif Pustnicul de la Văratec, a plecat din Neamț și a sihăstrit doisprezece ani în pădurile din jurul Schitului Nechit, mâncând o dată pe zi pâine și apă la apusul soarelui. În 1823 a pornit spre Athos, dar mitropolitul Grigorie l-⁠a oprit la București ca să-⁠i organizeze tipografia, unde a rămas trei ani. În 1826 a plecat la Sfântul Munte, unde a stat doi ani, apoi s-⁠a întors în Moldova, în 1829, și s-⁠a făcut pustnic pe Muntele Horaița.

În 1830 mitropolitul Veniamin Costachi l-⁠a făcut, împotriva voinței lui, preot și arhimandrit și i-⁠a dat binecuvântarea să zidească o biserică. În 1831 a întemeiat Mănăstirea Horaița, a fost primul ei stareț până în 1843 și a adunat peste șaptezeci de monahi. Apoi a lăsat stareț pe un ucenic și a plecat la Locurile Sfinte cu ierodiaconul Nectarie Banul, stabilindu-⁠se pe Muntele Tabor, unde au trăit șaisprezece ani în sihăstrie, răbdând multe ispite. În 1859 a început o biserică mare de piatră pe Tabor, în cinstea Schimbării la Față, dar nu a apucat s-⁠o termine. A murit la 26 decembrie 1859, plâns de fiii lui duhovnicești, și a fost îngropat în biserica începută de el și isprăvită de ucenicul său. După câțiva ani osemintele au fost mutate în partea de miazăzi, lângă ctitoria lui.