Lazăr de la Pskov

Sfântul Cuvios Lazăr de la Pskov, Văzătorul cu duhul, schimonah al Mănăstirii Pskov-⁠Peșteri, în lume Lazăr Evstigneev-⁠Lobkov, s-⁠a născut în 1733 în familia unui dascăl. A slujit ca preot în orașul Opocika, în gubernia Pskov, și prin evlavia lui pilduitoare a atras luarea-⁠aminte a tuturor și a căpătat dragostea nu numai a enoriașilor lui buni. După moartea soției sa rupt cu totul de lume, și-⁠a înteșit nevoințele de rugăciune și, ca să slujească neîmpiedicat lui Dumnezeu, a hotărât să primească chipul monahal. A intrat la mănăstirea Pskov-⁠Peșteri și s-⁠a nevoit în ea fără să iasă până la moarte. A fost tuns în monahism în 1785 și a avut ascultarea de vistiernic până în 1800.

Viața lui singuratică la Pskov-⁠Peșteri semăna cu cea a vechilor pustnici. În chilia lui, care semăna cu o peșteră, pătrundea puțină lumină de zi, fiindcă ferestrele fuseseră acoperite de tarabe de vânzare a lumânărilor. Înăuntru o lumina o candelă mereu aprinsă în fața unei icoane de aramă, Răstignirea Mântuitorului. Pentru pomenirea neîncetată a morții avea un sicriu, în care a și fost pus după moarte. Patul îi era o scândură acoperită cu rogojină, iar căpătâi o piatră. Viața lui aspră, sub acoperământul smereniei, o cunoaște deplin numai Dumnezeu. Se pot spune doar unele semne: în toată Săptămâna Patimilor mânca numai o singură dată, Joia Mare, și atunci puțin, o prescură cu apă. Porunca Apostolului: „Rugați-⁠vă neîncetat” o împlinea întocmai. Pentru convorbirea vie cu Dumnezeu, în fiecare noapte se retrăgea în catedrala Adormirii și încuia ușile pe dinăuntru; la slujba de dimineață venea mereu cel dintâi, la prima lovitură de clopot, și în fiecare zi slujea Liturghia de dimineață.

Bătrânului i s-⁠au părut puține nevoințele de omorâre a trupului, privegherea, postul și rugăciunea. Cu crucea cea dinăuntru a unit-⁠o și pe cea din afară: la scurtă vreme după intrarea în mănăstire și-⁠a pus lanțuri de fier, întâi de șaptesprezece, apoi de douăzeci și cinci de livre, și purta mereu cămașă de păr. Ce era povară peste puterile omului trupesc, îi dădea aripi omului duhovnicesc, îngerului pământesc. Cu cugetarea la Dumnezeu, postul și rugăciunea împletea și muncă de folos: cosea odăjdii și banii câștigați, cu darurile de la diverși oameni, îi împărțea săracilor și celor ce veneau la el după binecuvântare și povață, oprind o parte pentru întreținerea unui azil făcut de el. Pe cheltuiala lui a făcut o ferecătură de argint pentru icoana Celor Patruzeci de Mucenici din biserica parohială a Sfintei Mari Mucenițe Varvara și coroane cu flori, toate din argint aurit. Odată egumenul mănăstirii, arhimandritul Venedict, a pus la îndoială folosirea de către sfânt a banilor aduși de cei evlavioși și, scotocind pe ascuns chilia, n-⁠a găsit nimic în ea; și ce ar fi putut găsi la cel ce ținea cu tărie porunca Mântuitorului: „Nu vă adunați comori pe pământ”.

În viața Sfântului Lazăr a fost o întâmplare rară: trei zile a stat ca mort. Fusese pus în sicriu, se citea peste el rânduiala Bisericii pentru cei morți, totul era pregătit pentru îngropare, fusese pregătită și lespedea pentru acoperirea sicriului în peșteră, în cripta comună, în locul ales de însuși Lazăr. Dar, spre uimirea și bucuria tuturor, bătrânul a înviat. Nimeni n-⁠a putut lămuri cu precizie minunea. Bătrânul însuși, din smerenie adâncă, nu a spus nimănui taina aceasta până la moarte. După unele date se poate crede că întâmplarea nu era firească; în ea se văd urme ale purtării de grijă deosebite a lui Dumnezeu. După ce a înviat, sfântul și-⁠a sporit nevoințele, purtând lanțuri mai grele decât înainte, și s-⁠a dăruit celei mai aspre tăceri. În convorbiri cu unii vizitatori repeta cu durere: „Cumplită este moartea păcătosului”, ceea ce arată că în vremea morții aparente fusese învrednicit de descoperiri despre viața de dincolo și starea sufletelor păcătoșilor. Credința vie a bătrânului nevoitor, „lucrătoare prin dragoste”, i-⁠a dat daruri duhovnicești înalte: vedea în gândul vizitatorilor pe care nu-⁠i mai văzuse și nu-⁠i cunoștea, în convorbire dezvăluia uneori în taină, alteori pe față trecutul și viitorul unor oameni și dădea povețele potrivite.

La 29 mai 1822, cu puțin înainte de adormirea sa din 1824, a fost învrednicit de vizita împăratului Alexandru I, aflat la mănăstirea Pskov-⁠Peșteri în drum de la Pskov spre Riga. Aflând de la arhimandritul Venedict de viața aspră a Sfântului Lazăr, împăratul a dorit să-⁠l vadă personal în chilia lui sărăcăcioasă și a mers la el, însoțit de egumen, după binecuvântare și o convorbire în chilie. Bătrânul, istovit în trup dar viu în duh, l-⁠a primit pe Oaspetele iubit, Țarul, ca pe „unsul Domnului”, cu simplitate de copil, dragoste sfântă și bucurie. În convorbirea sinceră de o jumătate de oră, între altele, împăratul l-⁠a întrebat: „Care rugăciune este mai ușor de primit la Dumnezeu?”, iar bătrânul i-⁠a răspuns: „Îți este cunoscut, Împărate: Rugăciunea Domnească este chipul rugăciunilor; iar la cererea Ta de povață de la mine, cel sărac, socotesc că lucrarea dreptății este lumina Împăratului înaintea Tatălui ceresc. Viața Împăratului trebuie să slujească drept pildă supușilor. Adu-⁠ți aminte, Împărate, că ne-⁠a mai rămas puțin de trăit pe pământ...”. Împăratul a fost adânc mișcat de cuvântul plin de har al nevoitorului și s-⁠a încredințat în sinea lui că acesta este unul dintre cei „de care lumea nu era vrednică”. La despărțire, bătrânul a căzut în picioarele împăratului, iar Unsul lui Dumnezeu l-⁠a cinstit la rândul lui cu o închinăciune până la pământ. Urmele acestei convorbiri atingătoare se vedeau în lacrimile din ochii împărătești la ieșirea din chilie. (Tot atunci Dreptul Lazăr i-⁠a prorocit ziua morții sale.)

Părintele Lazăr era scund și umbla mereu plecat, cu fața acoperită; trupul îi era extrem de istovit, dar era tare în duh și a trăit până la adânci bătrânețe, adormind în al nouăzeci și unulea an de viață. Cu trei zile înainte de moarte a lăsat slujba Liturghiei de dimineață.

Slava lui Dumnezeu s-⁠a arătat în toată viața părintelui Lazăr, și de aceea și moartea lui a fost vrednică de nevoințele lui. Dăruit cu toate Tainele credinței, s-⁠a stins în liniște, ca o lumânare arsă, la sfârșitul drumului pământesc și, cu adevărat, „în ziua morții a aflat har între cei ce se tem de Dumnezeu”. S-⁠a dus în patria lui veșnică la Tatăl ceresc „cu nădejde plină de nemurire”. După adormirea Sfântului Lazăr s-⁠au găsit la el zece ruble, cu inscripția „Pentru ospătarea fraților” (aspru cu sine, Sfântul Lazăr cinstea și în ultimele clipe ospitalitatea, din dragoste de aproapele; de ziua îngerului lui îi chema mereu pe frați la plăcintă și îi ospăta), și lanțurile de fier.

Moaștele Sfântului Lazăr se odihnesc într-⁠un mormânt aparte, sub o boltă de piatră, în peștera zidită de Dumnezeu, împreună cu moaștele celor dintâi nevoitori ai mănăstirii, Marcu și Iona. Deasupra mormântului s-⁠a pus în 1835 o placă de aramă aurită, cu inscripția că aici este îngropat trupul ieroschimonahului Lazăr, care a primit schima în 1800 și a adormit la 27 mai 1824, în al nouăzeci și unulea an al vieții.

Printre minunile Sfântului Lazăr se povestește una. Un tânăr vânzător al unui negustor, venit în pelerinaj, a vrut să-⁠i dea cinci ruble pentru un moleben, iar sfântul i-⁠a spus aspru: „Pune tot ce ai”, vădind că furase trei sute de ruble de la stăpânul lui. Tânărul s-⁠a pocăit și a lăsat toți banii, iar sfântul i-⁠a spus să plece doar cu pâinea mănăstirii, căci cu banii nu ar ajunge acasă. La zece verste de mănăstire doi tâlhari l-⁠au oprit și l-⁠au căutat zadarnic; unul a vrut să-⁠l înjunghie ca să nu-⁠i dea de gol, dar el a chemat în taină pe Maica Domnului și numele părintelui Lazăr și a scăpat cu bine. Acasă a mărturisit tot stăpânului, iar negustorul, mișcat, a venit cu familia la mănăstire, nu a primit banii furați și a mai dăruit trei sute de ruble pentru podoaba mănăstirii.

Arhimandritul Ioan (Krestiankin) a spus despre Sfântul Lazăr: „A trăit pentru Dumnezeu, a murit pentru lucrul lui Dumnezeu, lăsând urmașilor pilda vieții monahale încununate cu cuvioșie. Iar nevoința vieții lui a hotărât ca mormântul lui să fie lângă mormintele cuvioșilor întemeietori ai mănăstirii. Viața Cuviosului Lazăr a continuat și după moartea lui, făcând din smeritul ieroschimonah ocrotitor ceresc al mănăstirii în care s-⁠a nevoit”. Sfântul Lazăr este pomenit la 11 iulie, cu Soborul sfinților din Pskov (data se mută), și la 18 iulie, cu Soborul cuvioșilor din Pskov-⁠Peșteri (data se mută), în stil nou.