Marcel de Embrun

Sfântul Marcel (Marcellus) de Embrun a fost cel dintâi arhiepiscop al Embrun-⁠ului, în Provența, între 771 și 810. Izvorul rus îl numește sfânt cinstit local în Biserica Romano-⁠Catolică; în diptice medievale ale arhiepiscopiei Embrun-⁠ului este pomenit ca sfânt, dar fără zi de pomenire. Izvoarele noastre nu arată o glorificare ortodoxă.

Păstorirea lui Marcel a căzut într-⁠o vreme foarte slab luminată de izvoarele istorice ale timpului, mai ales pentru că cea mai mare parte a documentelor au fost nimicite în urma repetatelor pustiiri ale Provenței de către maurii din Spania, între secolul al VIII-⁠lea și prima treime a secolului al X-⁠lea. După tradiția bisericească, Marcel a condus eparhia Embrun-⁠ului din 771, urmând Sfântului Alfons. Unii istorici presupun că un episcop Posesor, pomenit în două scrisori ale papei Adrian I din 775 și 784, ar putea fi capul eparhiei Embrun-⁠ului, deși cel mai probabil este același cu episcopul din Tarentaise. Marcel s-⁠a apucat cu râvnă să refacă episcopia lui, mult sărăcită de atacul musulmanilor din vremea înaintașului său, dar curând a primit porunca regelui francilor Carol cel Mare să meargă în Saxonia, ca să propovăduiască creștinismul păgânilor saxoni. Episcopul Embrun-⁠ului a împlinit cu izbândă misiunea, botezând mulți localnici și sfințind câteva biserici.

La întoarcerea în eparhie, la 27 iunie 788 a luat parte la sinodul de la Narbonne, în care episcopii, în fruntea cu mitropoliții lor, Daniel și Elifant, au osândit ca eretice părerile adopționiste ale arhiepiscopului Toledo-⁠ului Elipand și ale episcopului din Urgel, Felix. La 1 iunie 794, Marcel, împreună cu alți sufragani ai mitropoliei Arles-⁠ului, a luat parte la sinodul de la Frankfurt, convocat din porunca lui Carol cel Mare, la care au fost mulți clerici și mireni, inclusiv monarhul. La adunare, episcopul din Tarentaise, Sfântul Posesor, Sfântul Marcel și capul fără nume al eparhiei din Aix-⁠en-⁠Provence au ridicat chestiunea redobândirii, de către eparhiile lor, a statutului de mitropolii pierdut cu câteva veacuri înainte. În al optulea canon al sinodului de la Frankfurt se spune că hotărârea în această privință a fost trimisă spre cercetare papei Adrian I. După tradiția bisericească, mai târziu în același an papa a încuviințat ridicarea celor trei eparhii la rangul de mitropolii, dar încă multă vreme după aceea capii acestor scaune erau pomeniți în actele oficiale doar ca episcopi.

Semnătura Sfântului Marcel se află pe un act de sfințire săvârșit la 10 octombrie 804 de papa Leon al III-⁠lea. Deși documentul care descrie evenimentul a ajuns la noi într-⁠o copie târzie și cuprinde unele știri nesigure, istoricii socotesc că păstrează și fapte reale dintr-⁠un prototip mai vechi. Tradițiile spun că împăratul Carol cel Mare l-⁠a făcut duhovnicul lui și l-⁠a trimis ca sol la Constantinopol, unde arhiepiscopul Embrun-⁠ului a ajutat la încheierea păcii între stăpânitorul statului franc și împăratul bizantin Nichifor I. Tot tradițiile pun în vremea lui Marcel darea către arhiepiscopia Embrun-⁠ului de către Carol cel Mare a moaștelor Sfântului Ciprian al Cartaginei, primite de împăratul francilor de la califul Harun ar-⁠Rașid. Data morții lui Marcel se socotește 810. Urmaș pe scaunul Embrun-⁠ului a fost arhiepiscopul Bernard I.