Natalia Sivakova

Sfânta Mucenică Natalia Sivakova (Natalia Lukianovna Sivakova) s-⁠a născut în 1872 la Aktiubinsk, într-⁠o familie de țărani. Era căsătorită cu Boris Trofimovici Sivakov; au avut un fiu, Ivan, și o fiică, Maria. În 1929 familia Sivakov a fost prigonită: un informator scria NKVD, la 25 iunie 1935, că în 1929 Sivakovii au stat la GPU din Aktiubinsk și, eliberați, s-⁠au mutat la Aulie-⁠Ata (la sfârșitul anilor treizeci orașul Mirzoian, azi Taraz). În Mirzoian, Boris Sivakov avea gospodărie, cal, vacă, porci și semănături. „Soția lui se ocupă exclusiv de slujbă, face agitație pentru Dumnezeu împotriva puterii sovietice”, scria informatorul. În Mirzoian trăiau mulți clerici și monahi surghiuniți, care se adunau pe ascuns prin case pentru rugăciune comună și Dumnezeiasca Liturghie. Casa familiei Sivakov, de pe strada a III-⁠a Bulevard, lângă gara de cale ferată, a devenit locul unde se adunau regulat credincioșii.

Natalia Lukianovna avea grijă ca obștea ortodoxă ilegală să aibă cărți, vase de slujbă și veșminte. Fiindcă NKVD îi urmărea de aproape pe credincioși, trebuia să păstreze conspirația și să ascundă cu grijă cărțile și vasele. Împreună cu credincioșii mergea pe la case și îndemna oamenii să nu se depărteze de Biserică. Le spunea să nu se teamă de prigoană pentru credință, fiindcă prigoana este trecătoare; trebuie să aștepte puțin și Dumnezeu va pune capăt prigoanei, dar pentru aceasta trebuie să se roage, să alcătuiască o obște bisericească și să deschidă o casă de rugăciune. A mers la Mănăstirea Peșterilor din Kiev, unde a avut comuniune duhovnicească cu stareții. Îl cunoștea pe fostul arhiereu al Tașkentului, schiarhiepiscopul Antonie (Abașidze). Venind de la Kiev, aducea icoane și cărți pe care le dădea oamenilor.

În 1935 a sosit la Aulie-⁠Ata, de la Kazalinsk, Constantin Matveevici Konkov, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani. Având mare experiență de lucru bisericesc, s-⁠a apucat energic să organizeze casa de rugăciune din Mirzoian. În casa lui a avut loc o adunare pentru deschiderea și înregistrarea casei de rugăciune. Credincioșii au strâns bani și au cumpărat o casă pe strada a IV-⁠a Bulevard, care a fost reparată și utilată cu cele necesare slujbelor. Cei mai mulți enoriași erau muncitori ai gării sau membri ai familiilor de feroviari. Sub scrisoarea cu cererea de înregistrare a casei de rugăciune, Konkov și Natalia Sivakova au adunat peste șaptezeci de semnături, dar sfatul orășenesc a refuzat înregistrarea. În aprilie 1935 Natalia Sivakova a mers la Tașkent, la conducerea eparhială; s-⁠a întâlnit cu mitropolitul Arsenie și a cerut să fie numit un preot în casa de rugăciune neînregistrată. Din Tașkent a venit cu ea un preot numit de arhiereu, dar autoritățile nu i-⁠au îngăduit să se înregistreze în Mirzoian și a trebuit să se întoarcă. În 1936, după moartea mitropolitului Arsenie, Natalia Sivakova a mers iar la Tașkent, la noul arhipăstor, episcopul Boris.

Situația grea a credincioșilor era agravată, pe lângă împrejurările din afară, de neînțelegeri și dezbinări dinăuntru. În Mirzoian avea mare influență dezbinarea renovaționistă. În singura biserică ce funcționa în anii treizeci, Adormirea de la cimitir, slujeau renovaționiști. Dar în Mirzoian rămăseseră mulți ortodocși care păstraseră credința față de Biserica Patriarhală. Natalia Sivakova și cei din jurul ei nu aveau legături cu renovaționiștii și erau cu totul împotriva renovaționismului. În sudul Kazahstanului avea atunci mare autoritate iosifianismul. Sfânta Natalia a cerut lămuriri despre iosifieni monahului Serapion de la Lavra Peșterilor din Kiev. Cuvintele pe care i le-⁠a spus stareța, Natalia Lukianovna le istorisea credincioșilor din Mirzoian: „Duhul Sfânt l-⁠a îndemnat pe mitropolitul Serghie să semneze declarația. Dacă nu ar fi semnat, nu ar fi fost libertatea de rugăciune de care ne bucurăm acum și nici o candelă n-⁠ar mai arde în fața icoanelor noastre. Ce, se propovăduiește vreo erezie în declarația aceasta, ca să te poți despărți de unirea cu el?”. După aceste lămuriri, cei din jurul Sfintei Natalia s-⁠au întărit în dreptatea mitropolitului Serghie și nu au intrat în comuniune cu iosifienii.

În decembrie 1936 a sosit la Mirzoian, spre a-⁠și ispăși exilul, sfântul sfințit mucenic Alexei (Orlov), arhiepiscop de Omsk. Credincioșii l-⁠au primit cu căldură. L-⁠au așezat într-⁠un apartament pe strada a IV-⁠a Bulevard, aproape de gară. În casa Nataliei Lukianovna Sivakova a fost rânduită o biserică, în care arhiepiscopul Alexei săvârșea slujbele. În înțelegere cu episcopul Boris al Tașkentului, a luat parte la înregistrarea obștii din Mirzoian și a pregătit actele pentru sfatul orășenesc. Lucrul acesta nu a fost în zadar: în 1937 obștii ortodoxe i s-⁠a dat înapoi biserica Adormirii de la cimitir. Dar sfântului sfințit mucenic Alexei nu i-⁠a fost dat să afle, căci a fost arestat mai înainte. În primăvara lui 1937 locuitorii satului Dmitrievka din RSSA Kîrgîză s-⁠au adresat arhiepiscopului Alexei cu rugămintea să se deschidă o casă de rugăciune în satul lor. În aprilie s-⁠a ținut o consfătuire la locuința arhiereului exilat; la porunca lui, Natalia Sivakova a mers la Dmitrievka. Drept mulțumire, locuitorii i-⁠au trimis arhiepiscopului, prin Natalia Lukianovna, cărți duhovnicești de care aveau mare nevoie preoții exilați. Arhiepiscopul Alexei nu a mai apucat să le folosească: la 15 mai a fost arestat și dus la Cimkent, iar la 4 septembrie a fost împușcat cu alți mucenici și îngropat în Lisaia Balka.

Curând după arestarea arhiepiscopului, în gazeta „Gudok”, citită de toți feroviarii, a apărut un articol de propagandă, „Iscoadele sectante din așezarea Mirzoian”, în care se spunea că obștea bisericească din stația Mirzoian este condusă de „o femeie, Natalia Sivakova”, a cărei fiică, fostă comsomolistă, ar fi făcut în gazetă o publicare că se desparte de mama ei religioasă. Articolul era plin de minciuni și calomnii, cu povestea că „popa Orlov”, ajuns la Sivakova, ar fi pus muncitori să arunce în cazanele locomotivelor șuruburi și piulițe. În 1937 agenții NKVD îi urmăreau stăruitor pe credincioși, în orașe aveau loc arestări, iar în gazete și la întreprinderi s-⁠a întețit propaganda atee și antibisericească. Rugăciunea și activitatea bisericească erau o nevoință. Mulți credincioși, mai ales dintre exilați, trăiau în mare sărăcie. Konkov spunea despre exilați că „ei, săracii, trăiesc unde nu e nici măcar un castravete”. Iubirea creștină l-⁠a îndemnat pe Constantin Matveevici și pe Natalia Lukianovna să-⁠i ajute: de câteva ori pe an făceau colecte de milostenie, iar banii adunați îi dădeau exilaților și stareților care trăiau în schituri ascunse.

La 21 ianuarie 1938 Konkov și Sivakova au fost arestați și duși în închisoare. La interogatoriu, anchetatorul i-⁠a cerut Nataliei Lukianovna să-⁠și recunoască vina; învinuirea era că a avut legătură contrarevoluționară cu membrii unei organizații contrarevoluționare de bisericani, cu arhiereul Tașkentului Boris și cu arhiereul Omskului Alexei Orlov din Mirzoian (osândiți la moarte), la ale căror porunci ar fi făcut activitate organizatorică contrarevoluționară pentru a înființa comunități religioase ilegale și agitație teroristă contrarevoluționară. La 31 ianuarie 1938 troica UNKVD a regiunii Kazahstanului de Sud a dat sentința: Natalia Sivakova și Constantin Konkov „să fie împușcați, averea personală confiscată”. Nu există știri despre îndeplinirea sentinței; probabil au fost împușcați curând după pronunțare. La 5 mai 1989, prin hotărârea procuraturii regiunii Jambul, Konkov și Sivakova au fost reabilitați. La Soborul Arhieresc jubiliar din 2000, mucenița Natalia Sivakova a fost numărată între noii mucenici și mărturisitori. Este pomenită odată cu Soborul Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse, la 7 februarie, în zi mișcătoare.