Nectarie Banul

Nectarie Banul, născut în 1818 la Călinești, lângă Roman, a fost arhimandrit, cel mai apropiat ucenic și biograful lui Irinarh Roseti și stareț al schitului de pe Muntele Tabor. A murit în jurul anului 1900 la Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem. Este pomenit în Patericul românesc și cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală; izvoarele de care dispunem nu dau o zi de pomenire.

Era fiul preotului Alexandru Banul și a rămas orfan de mic. În 1834, la cincisprezece ani, auzind de marele stareț Irinarh Roseti de la Horaița, a intrat ca viețuitor în sihăstria lui. Starețul l-⁠a făcut monah și diacon, cu numele Nectarie. Atunci s-⁠a făcut călugăriță și sora lui, Mersonia, la Mănăstirea Giurgeni din Roman.

În 1843, când Irinarh a plecat la Ierusalim, l-⁠a luat ucenic pe ierodiaconul Nectarie, pentru ascultarea și blândețea lui. Au trăit împreună aproape douăzeci de ani, împărțind ispitele, necazurile și bucuriile vieții pustnicești: întâi cinci ani la Nazaret, apoi pe Muntele Tabor, unde au ajuns sihaști cunoscuți în toată Galileea pentru viața, răbdarea și smerenia lor. Nectarie și-⁠a slujit părintele cu credință și dragoste, fără să iasă din cuvântul lui. Când Irinarh a adormit, în 1859, i-⁠a prezis că va rămâne stareț pe Tabor și va isprăvi biserica începută. Patriarhul Chiril al Ierusalimului l-⁠a făcut preot și arhimandrit în 1862, iar el a terminat și a sfințit biserica în acel an, la praznicul Schimbării la Față. A rămas pe Tabor încă douăzeci de ani, slujind Liturghia și toate slujbele de trebuință, apoi a zidit chilii și zidul de jur împrejur.

În 1892, bătrân și bolnav, s-⁠a retras la Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem. În 1898 a scris, la optzeci de ani, Viața arhimandritului Irinarh Roseti, cum i-⁠o prezisese acesta, și a trimis-⁠o Mitropoliei din București spre tipărire. În prefață, cu mâna tremurândă și vederea slăbită, își cere iertare pentru greșelile din scriere. După patruzeci de ani de nevoință aspră pe Tabor, s-⁠a mutat la odihna veșnică la Sfântul Sava, fiind înmormântat lângă alți monahi români.