Nestor

Nestor de la Mănăstirea Grigoriu s-⁠a născut în 1886 la Andritsaina din Olimpia, în Peloponez. Rămas orfan de tată în copilărie, a învățat meseria de cizmar, pe care a folosit-⁠o mai târziu în mănăstire. Piedici, ispite și greutăți nu au putut să-⁠l țină în lume. În 1907, ca un cerb însetat, a venit la izvoarele athonite. A intrat la Mănăstirea Grigoriu, s-⁠a înscris novice și slujea cu râvnă unde i se spunea. Iubirea lui de frați, ascultarea și hărnicia l-⁠au făcut drag și respectat de toți. Ca econom al metocului mănăstirii Voultsista din Pieria, mai ales în timpul ocupației, a ajutat mult mănăstirea cu hrană și pe lucrătorii de acolo și pe mulții săraci, flămânzi și nevoiași care treceau după milostenie. În acei ani grei n-⁠a lăsat pe nimeni să plece flămând. Nădăjduia statornic în ajutorul Maicii Domnului. Chiar și când grâul se împuținase și nu mai ajungea, poate nici pentru ei înșiși, n-⁠a încetat să facă milostenie. Maica Domnului l-⁠a luminat și a rânduit toate.

Obiceiul milostiv al inimii lui iubitoare de Dumnezeu și de oameni l-⁠a continuat și în anii la fel de grei ai războiului partizan. A salvat mulți ca un bun samarinean, indiferent de convingerea și starea lor. Pe toți îi vedea ca icoane ale lui Dumnezeu. Nu suporta nedreptatea și, cu primejdia vieții, apăra pe cei nedrept urmăriți. Izbutea în mii de feluri ca părinții mănăstirii lui să nu rămână fără proviziile necesare întreținerii lor. A salvat prin mijlocirea lui deținuți de la pluton. Se bucura să ajute. Nu se temea să susțină mereu dreptatea. Cei ajutați în felurite chipuri după încheierea războiului civil nu pregetau cu laude pentru ocrotitorul, binefăcătorul și mântuitorul lor, bătrânul Nestor, pe care îl numeau bunul samarinean. În 1948 s-⁠a întors la mănăstirea lui. Monahul Andrei Grigoriatul († 1988), care a lucrat cu el la metoc, scrie despre el: «A slujit în repetate rânduri ca prim epitrop al mănăstirii și reprezentant în Sfânta Comunitate a Sfântului Munte. În ultimii ani a fost tipicar. N-⁠a lipsit niciodată de la slujbe și liturghii. Era om pașnic și luminat și prevedea cu ascuțimea minții lui orice. După o boală de douăzeci de zile și împărtășirea cu Sfintele Taine, a murit în spitalul mănăstirii la 30 noiembrie 1965, la vârsta de 79 de ani. Veșnică să-⁠i fie pomenirea.» Este cinstit de credincioși, fără canonizare sinodală.